Am fost în vacanță și pentru câteva zile m-am bucurat de mersul cu mijloacele de transport și de mersul pe stradă fără să înțeleg o boabă din ceea ce vorbesc oamenii. A fost odihnitor. Mi-a fost dor de țară, foarte dor. Nu și de popor, însă. Ce să spun?! Viitorul sună bine.
Dar cum am sosit m-am văzut nevoită să ies în lumea noastră. În autobuz întâlnesc trei băieței, cam de 12 ani. Se pun pe scaune și intră în niște discuții profunde. Unul dintre ei este liderul de grup. El vorbește, ceilalți ascultă și aprobă.
Este vorba despre cum media lui matematică a fost 3,25 și acum este corijent. Nu îi mai trebuia prea mult să treacă, spune el. Dar părinții domniei sale au zis că astea sunt beșini de profesori, pentru că trebuie să știe doar să numere până la 10 și desigur tabla înmulțirii cu 1 și 2. Atât. De asemenea are o poveste cu un vecin care le tot face observație părinților pentru gălăgie și gunoi. Săracul e dus de la atâta învățătură, în explică tatăl său.
Între timp toți trei vorbesc cu mămicile extrem de îngrijorate la telefon. Următorul topic a fost despre mașini. Cele mai scumpe și șmechere. Ceilalți doi tac din gură, dar aprobă, mereu aprobă. Va avea și el când va fi mare, concluzionează băiatul. Tot autobuzul se uită la ei. Eu m-am îngrozit. Când m-am ridicat să merg la ușă i-am mulțumit copilului pentru faptul că mi-a arătat o sclipire din viitorul țării și i-am urat distracție plăcută pe la pușcărie. Acolo este ok să numeri până la 10. S-a uitat în ochii mei și mi-a fost clar că nu a înțeles nimic.
Dar m-am înșelat, pentru că am coborât la aceeași stație. Eu am pornit către trecerea de pietoni, iar ei către mijlocul bulevardului. Cei doi nu prea erau convinși de ce urmau să facă, însă liderul era hotărât. Păi ce să mai mergem până acolo, aici e numai bine. Doar nu o să calce ăștia niște copiii, nu? Și ceilalți doi au ascultat. Poate că totuși viitorul țării nu va arăta chiar așa, poate reușim să scăpăm. Deși o vorbă veche din popor ne spune: prost să fi, noroc să ai.
Merg mai departe și pe o stradă cu sens unic vine un biciclist, pe interzis desigur. Mă opresc și îi spun că nu are voie pe acolo. El se oprește și este extrem de supărat. Ce naiba îmi permit eu să dau din gură. M-a întrebat cineva ceva? El nu este mașină și are voie pe oriunde are el chef, îmi explică și pleacă mai departe. Mă întreb cât de supărată poate fi mașina că nu prea are voie în locuri. Mă întreb dacă nu cumva este incorect.
Mă așez la o fântână arteziană să îmi adun gândurile și să mă gândesc cu tristețe la nedreptățile prin care treci atunci când ești mașină. Două doamne de o vârstă respectabilă, cu geanta frumos la purtător, trec pe lângă mine. Cutăreasca s-a și împărtășit azi la biserică, sau iar a venit degeaba? Nu sunt un mare creștin în viață și nu voi fi niciodată, dar nu știam că mersul la biserică poate fi degeaba sau cu un anumit scop. Hm, cred că trebuie să mai studiez ceva.
Merg pe pietonala din cartier, loc care ar avea un mare potențial, însă pentru mine, personaj care nu a prins vremurile comuniste, pare definiția lor. Dacă sunt întrebată cum îmi imaginez eu anii 80, răspunsul este ca pe pietonala din Răcădău. Nu este nici rău, nici bine, doar pierdut într-o culoare cenușie, cu tot cu oameni. Pe terasa de la cârciumă oamenii dezbat politică externă. Mă mai îngrozesc încă o dată. Viitorul.
Sunt supărată pe mine, pe faptul că acum trei zile când am revenit în țară și am văzut un gunoi azvârlind un pet de cola pe geamul de la mașină, acolo pe Valea Prahovei, nu m-am dat jos din mașină să îl fac să înghită mizeria pe care a făcut-o. Mi-am dorit să fiu Dumnezeu, să îl strivesc în mâna mea și să îi zâmbesc.
Mi-am imaginat cum toată lumea se dă jos din mașini și îl pedepsește. Dar am aflat că s-au dus voluntari să curețe mizeria de pe Everest și au sosit de acolo cu tone de gunoi. De pe Everest. Everest. Viitorul.
Am concluzionat că nu poporul român este problema, ci umanitatea. Viitorul sună bine.
