Viața din spatele unui ecran

  

  Azi internetul este o parte nelipsită din viețile noastre, fie că recunoaștem sau nu. Oamenii de toate vârstele și pregătirile sunt pe net. Menționez că scriu acest articol la cererea publicului. Cei care mă cunosc, sau cei care urmăresc acest blog și pagina sa de facebook (https://www.facebook.com/slashacudetoate) au observat câteva comportamente ale unor personaje de pe internet și m-au întrebat, în repetate rânduri despre ele. Așa că am hotărât să scriu câteva vorbe. A ieșit un articol extrem de lung, să vă pregătiți, deci.

  În primul rând eu sunt un personaj care consideră că religia și credința sunt subiecte extrem de personale. Fiecare crede în ce vrea, când vrea, este treaba lui. Vorbim despre o relație aparte, unde alți oameni nu ar trebui să se bage. Dacă iubesc ceva la epoca modernă, este faptul că acest lucru este posibil. Cum spunea un băiat pierdut de lume la un concert: „fiecare vrea ce face!„. Drept urmare mie nu îmi pasă spre ce/cine îți îndrepți rugăciunile și întrebările fără răspuns. Greșeala mea este că mă aștept la același lucru. 

  O gagică povestea că pe facebook bărbații încearcă constant să o agațe și este plină de complimente, întrebări, propuneri care mai de care mai interesante. Ei bine, eu sunt constant trimisă către pocăință. Mă hărțuiesc „creștinii„ de n-ai văzut așa ceva. Nu vreau desigur să generalizez, pentru că dacă ar fi fost toți așa, atunci nu știu ce mă făceam. 

  Dar să revenim. Deci, trebuie să fiu salvată, trebuie cu Iisus, să fac, să dreg, să spun, să nu spun. Da, am câțiva clienți care țin neapărat să mă schimbe. Cineva m-a întrebat de ce nu le dau ignore, că doar este foarte simplu. Ei bine îi las pentru că sunt curioasă cât rezistă. Cine știe? Poate vreau să mă schimb și am nevoie de ajutor.

  Deci mă supun cu mare drag judecății lor și le mai pun câteva întrebări, în speranța că mai înțeleg câte ceva. Oricum, nu mă deranjează. Știu că alții sunt consternați de ceea ce ajung să citească, dar eu m-am obișnuit.

  Bun, deci trebui să mă pocăiesc, asta o dată. Apoi, eu iubesc animalele, că așa le iubesc eu, de când mă știu. Nu mănânc carne și nu prea pricep vânătoarea ca sport. Dar nu fac campanii despre trecerea la regimul fără carne. Fiecare mănâncă ce vrea, ce îi cade bine. Singurii cu care îmi permit să mă cert sunt vânătorii de trofee. Alt grup, alt topic, altă distracție. De ce să nu mănânci carne? știi că nu este bine ceea ce faci? de ce iubești mai mult animalele? omul este minunea lumii, nu animalele! nu ai tu voie să iubești mai mult animalele. Oais! Ce oale mi se sparg în cap și câte îmi aud. Ură, de-a dreptul. Oameni care nu mă cunosc, care nu au nici o treabă cu mine, nu pot dormi noaptea de stres că iubesc eu prea mult animalele. Și dacă s-ar putea mi-ar da cu pietre în cap. 

  Sunt nebună, proastă, nu știu ce vorbesc, cum îmi permit?! Mișto rău de tot. Marea majoritate sunt mari apărători ai democrației, se bucură nespus de faptul că trăim într-o lume liberă, unde fiecare trăiește liniștit și dacă vrea să nu mănânce carne, nu o face. Ah, stai, că nu este chiar așa. Eu nu mă supăr, accept maldărul de pietre. 

  Scriu și câteodată sunt și eu frustrată, supărată și mai ales mă doare că nu am ce să fac, nu știu cum să ajut. Așa că scriu și mă descarc. Dau de oameni care mă înțeleg și simt aceleași lucruri, ba uneori se mai găsim împreună și soluții. Nu este bine deloc! Ce te plângi?! Ce tot atâta?! De ce nu faci nimic? De ce faci? De ce taci? De ce nu mai taci? Altă distracție. 

  Mai există o categorie de oameni care nu acceptă lucrurile mici. Spre exemplu eu am învățat din propria experiență că o vorbă bună poate face o mare diferență. Și uneori chiar și trei lei pot reprezenta o graniță. Ei bine, nu e bine. Am pus câteva cuvinte frumoase, care mi-au fost adresate de un coleg anonim, într-un exercițiu de hai să mai spunem și ceva frumos. Gata a fost circul! Cum îmi permit?! Americănisme, îndoctrinez lumea, din astea. Să încetez cu asemenea lucruri! ( la mine pe pagină, nu la televiziunea publică). Unui om care moare de foame nu îi pasă de așa ceva… huăăăă!!! Din astea. Ne-am dus deci până la naiba cu reacțiile. 

  Spuneam despre lucrurile mici. Indiferent ce faci, sau vrei să faci, dacă nu ai salvat lumea, dacă nu ai schimbat universul în totalitatea lui, ești zero barat. Ai pus un zâmbet pe buze, ai ajutat pe cineva, ai dat trei lei să ajuți pe cineva, nu este bine. Eu nu mă bag în asta, că sunt prea mic să schimb ceva, dar pentru că în adâncul sufletului meu m-a pișcat un pic ce ai spus, mă umflu la tine, să te pun la locul tău. Am și acolo o gașcă de oameni cu pietrele  pregătite. 

  Am scris o carte. Nu sunt scriitor, specialist, sunt și eu un om căruia i-a plăcut mereu să scrie. Încerc să mă perfecționez, să fiu atentă, să progresez. Sunt conștientă de lipsurile mele și ale rândurilor mele. Și sunt conștientă că nu este o carte ușor de înghițit. Nici nu am zis că este. Și sincer, de ce trebuie să fie?!

 Este beletristică… o carte născută din imaginație. În carte este un personaj. Greu de făcut diferența între autor și personaj, știu, dar totuși. Luăm lucrurile foarte în serios. Și nu ai voie să comentezi nimic. Toată lumea este pusă pe scandal și este pregătită să te pună sub lupă.

  În general omenirea este perfectă, lipsită de orice fel de eroare și trebuie să ne căutăm de lucru, să criticăm în stânga și în dreapta, pentru că ne-am terminat restul treburilor. Zic.

  Mi-am permis să spun cuiva că ne cramponăm atât de tare în niște detalii nesemnificative, încât esența de pierde și fuge pe geam. Când ni se arată drumul, ne oprim să analizăm forma degetului. Iar mi-am auzit de toate. 

  Desigur aceste persoane nu ne prezintă realizările, scrierile, picturile, creațiile, gândurile lor niciodată. Pentru că este foarte foarte simplu să nu faci mare lucru, dar să critici până când îți sar ochii din cap, în orice domeniu, de la sport la artă este valabil. Nu ne ajunge să spunem mie nu mi-a plăcut sau nu este stilul meu, ci trebuie să desființăm totul, cu ură. 

  Azi o „duamnă„ deosebită mi-a criticat o poveste despre Iarnă. Această poveste este cu creaturi fantastice, într-o lume de basm. Nu mi-am asumat niciodată realitatea ei, deoarece contrar aparențelor, nu sunt chiar atât de ieșită de pe șine. Este departe de realitate, îmi spune dânsa. ?! Aduce a basm, completează apoi. ?! Gheața nu este nu știu cum și iarna când este lună, nu este întuneric ?!. Nu am putut să citesc porcăria asta până la capăt, trebuie să revii asupra ei. ?!

  Sigur, dacă spuneți dvs am să revin și de data asta gheața va fi roz! 🙂 

  Gata că v-am plictisit demult! Ei bine, îmi asum acest articol, care îmi va atrage alte critici, alte judecăți și desigur iar nu este bine că nu m-am pocăit și că nu m-am dus la biserică, dar repet, lumea a zis că este foarte interesantă viața mea pe net și ar vrea mai multe detalii. 

  Aș vrea să spun că am exagerat de dragul articolului, dar nu. Tot ce am spus se întâmplă, în lumea mea, zilnic. Totuși, mă străduiesc să explic înainte să începem acuzele că mă plâng. Exemplific doar câteva momente mai ciudate de care dau. Eu merg mai departe fericită și mulțumită de oamenii extraordinari de care dau în fiecare zi și cărora nu mai știu cum să le mulțumesc pentru susținere. Ceilalți există tocmai ca aprecierea pentru cei minunați să crească și să văd care este cealaltă variantă, nu cumva să mă culc vreodată pe ureche! 

Cu drag, Ioana Trif