Am mai fost aici, dar recunosc că nu este suficientă o singură vizită. Prima oară când am ajuns în Veneția, am înlemnit când am văzut ce bijuterie se înalță în privirea mea. Este un sentiment pe care îl găsesc greu în cuvinte.
Așa că am ajuns, din nou în colțul meu cu vise, azi în orașul de pe ape. Soarele se oglindește peste tot, într-un spectacol fascinant de lumini. Ce minunății! Vin cu vaporul, încet, spera ea. Curentul îmi bate ușor pe spate și mă răcorește. Plutesc ușor pe ape verzi-albăstrui, la capătul cărora se ridică, ea, Veneția.
Este liniște și gol, se aude doar apa cum se lovește în marginile de piatră. Piața San Marco se deschide larg, plină de măsuțe cochete care te îmbie să servești diverse cafeluțe spumate și gelato. Bineînțeles, de ciocolată, cum altfel?
Apropo de asta, am trecut prin niște momente de tortură adevărată, pentru că la geamurile cofetăriilor se găsesc diverse fântâni din care curge ciocolată. Teribil! Dar îmi permit aici să fac ce vreau, așa că iau să gust de toate! N-ai văzut așa ceva, se intitulează boală curată! N-ai cum să nu devii un pofticios, dar ce-ai să-i faci, când este așa de frumos?
Stau la masă și admir peisajul, iar de sus, de pe bazilică, se uită la mine caii călători. Ei au venit dintr-un hipodrom al unui imperiu căzut, dintr-un oraș numit Constantinopole. Ce lucruri trebuie să fi văzut! Mai apoi au plecat cu Napoleon în Franța, căci i-a dorit teribil de tare! Din fericire au venit înapoi, pe bazilică, aici le-a plăcut lor cel mai mult. Au multe povești și ți le spun, dacă-i asculți și mai ales dacă-i întrebi.
În bazilica pe care o păzesc, mozaicul este un spectacol întreg, ca un joc pentru cei atenți, iar statuile privesc mirate, mai tot timpul, flacăra bizantină a poveștii.
Mai ies, mai merg, mai beau ceva rece și mă răcoresc pe pietrele unei biserici vechi. Au ele un miros specific care nu te lasă să treci prea repede. Mirosul apei din Veneția care îmi aduce aminte de faptul că mă așteaptă gondolierii să mă ducă undă vreau.
Poate că am să merg să văd biserica unde dorm întinși pe lespezi de marmură, tot soiul de domni, intitulați adesea și dogi. Sunt peste tot și sus și jos, dorm liniștiți somnul lor de veci. Apoi după lungi plimbări pe canale și pe punți, se lasă într-un final și noaptea și trebuie să recunosc că luna se oglindește și ea mândră-n ape.

Mă duc să mă odihnesc, în palatul dogilor să caut și eu un rost. Peste tot sunt tablouri spectaculoase, chiar și pe tavan și asta, trebuie să recunosc, că-mi place! Întunericul de-afară le dă o lumină genială. Îmi place palatul, au avut gust gun bătrânii venețieni!

Simt nevoia să mă odihnesc în paturile vechi, cu stil și miros de aristocrație, dar nu mă pot opri să nu mă furișez prin cotloanele de dedesubtul palatului, simt nevoia să mă strecor prin pasajele secrete care mă scot în bazilică.
Noaptea stau altfel toate și mă gândesc că poate le surprind și cine știe ce descopăr. Vreau să o văd noaptea cu lumina argintie a lunii pe la geamuri. Hm…interesantă viziunea nopții prin mozaicuri și statui. Doar noaptea ies la iveală poveștile care se ascund de soare, doar atunci când îți cade luna la picioare. Din întuneric vin cele nespuse, cu toate că încercăm din răsputeri, să-ntoarcem legea cum o vrem. Este vremea să vorbesc cu Dumnezeu.
Mai apoi mă duc de unde am venit, prin cotloane, la palat și până să mă pun în pat, mă uit pe geamuri la apele care se zbat și în sfârșit mă găsesc capabilă să tac.
A doua zi s-a întâmplat ceva pe străzi și am aflat, dis de dimineață la cafea, că a început carnavalul minunat. Peste tot numai costume, măști, pantofi și parfumuri. Ca și cum cavourile s-au golit de conți și de prinți, nu de alta, dar i-am găsit pe toți pe străzi.

S-a pornit un bal nebunesc pe micile străzi ale Veneției, s-a născut un timp în care demonii se amestecă cu oamenii, monștrii cu zânele și fantomele cu elfii. Nimeni nu știe nimic, despre nimeni și nimic. Poate așa ar trebui să fie mereu, ce să zic? Sau poate că este și nu am observat, mai știi?
Măștile! Doamne, măștile!!! Ce spectacol de culoare și de necunoscut, ce frumusețe mare! Un zumzet al rochiilor care se foiesc domnește în oraș. Și clinchetele pantofilor mici! Mă fac să zâmbesc. Bineînțeles, m-am tras și eu în catifea de culoarea sângelui fierbinte, cu o mască să-mi acopere destinul. Mă pierd în carnaval, ore, zile, nu se știe…
La palat, când m-am trezit, nu am reușit să înțeleg ce s-a întâmplat, dacă am visat, sau carnavalul în sfârșit s-a terminat. Cert este că a dispărut tot sângele albastru de pe străzi, iar lucrurile au revenit la un normal macabru.
Cu un vaporto fain am plecat pe insulițe, Murano, la regele de sticlă, Burano, casa culorilor și Torcello, pământul care se scufundă. Oamenii din Murano sunt meșteri mari și fac din sticlă colorată diverse. De la inele la balauri roșii, modelați în focuri portocalii. În Burano totul este la locul său, mic și liniștit, colorat și minunat, un basm adevărat. Poduri drăguțe și o mulțime de tăntuțe, așezate la porți, cu croșetele pregătite de război. Ce lucrușoare faine ies de acolo! Mă uit cum le merg mâinile și nu îmi vine să cred! Stau de povești, mai sorb din cafea și croșetează cât este lumea de lungă și de mare.
La sfârșit m-am dus să văd cum se scufundă lumea, cum se împreunează pământul și apa. M-am coborât în subteran, să văd statuia albă, pe masa de marmură, cum se duce, zi de zi,tot câte-un strop, se duce-n apă, spre neant.

Curând va trebui să părăsesc Veneția, așa că mai bine să merg să-mi cumpăr chilipiruri. Îmi iau o peniță cu pană și cerneală verde jad, o mască venețiană tot cu pană verde jad, încă una cu negru și argintiu și încă câteva, toate culorile posibile, de la galben, la turcoaz. Cum să te oprești de la așa ceva? La final, este vorba despre raiul cumpărăturilor mele, un personaj căruia nu îi place așa ceva. Dar iată că până la urmă am găsit ceva!
Când eram gata de plecare am mai intrat într-o prăvălie mare. Și acolo am găsit să cumpăr, o pălărie mare de mușchetar adevărat, pe-o parte îndoită și cu pană mare împodobită. Da, poate că ați ghicit, o pălărie de culoare verde jad!

Și cu toate cele, bagaje, rochii, costume, pălării, umbrele și fantome am plecat mai departe, în călătorie. Mă așteaptă un tren mirific, i se spune Orient Express, cine știe unde voi ajunge?
Dar dacă nu va fi călătoria spre neant, atunci vă voi spune!
