Avem din nou tot cu autobuzul, pentru că de ce nu? Ce să faci? Dar desigur și mai important avem cu „oamenii„ din autobuz, cu umanitatea asta extraordinară care reușește să mă dea pe spate în fiecare zi și să îmi doresc tot mai tare ca acei creatori să își ia inima în dinți și să recunoască faptul că experimentul cu oamenii este unul eșuat și trebuie distrus.
Este februarie și este iarnă, ne place ori ba. S-a mai încălzit afară, am avut timp să respiram, da, dar asta nu înseamnă nimic. Bun, a sosit brusc un val de frig și de ninsori, o vreme deloc prietenoasă. Am ajuns în stație cu chiu cu vai și am de mers doar 15 minute. În autobuz s-au urcat și doi oameni ai străzii, să se încălzească și ei bănuiesc. Acum, e clar că nu miroseau a Dior și nu este plăcut. Dar nu există un strop de umanitate, nu există o iotă de milă a acestei nații care altfel este numai la biserică, numai în posturi și în rugăciuni. Da, am plătit bilet, da am așteptat și eu în stație, da, am și eu program și poate nu îmi permit să mă dau jos, da, poate că mi se face și mie rău. Dar…zic mersi că nu sunt acolo, că nu trpiesc pe stradă în frigul ăsta și mă apucă groaza când mă gândesc câți sunt în situațiile respective și parcă mirosul ăla nu mai este chiar așa un capăt de țară. Doar că răutatea care se citește pe fața oamenilor este efectiv terifiantă și spune cam totul despre tot.
Între timp o bunică se urcă cu nepotul. Nici bunicile acestea nu mai sunt ce au fost, desigur. Avem o tipă bine, aranjată, cochetă, elegantă, un pic încărunțită, foarte bine și foarte frumos. Copilașul, cam de 5 ani, simpatic foc. Mă uit la ei așa cu drag, căci este o imagine frumoasă tare. Dar copilașul aceste nu este stană de piatră și când bunica începe să îl trântească în scaun de mai multe ori înlemnesc. Să stai unde te-am pus eu, că te trântesc de nu te vezi, urlă ea în timp ce îl trântește de nu se vede. Și mă uit la ei, căci stăm față în față și mă uit insistent. Copilul are o reacție care mă face să cred că nu este la primele urlete și țipete, iar la ea, dichistita mă uit și mă uit în ochii ei. Nu o interesează că îi privesc comportamentul, de unde concluzionez că nu este la prima „abatere„ și mai mult și mai grav nu crede că este o abatere, ci a intrat în rutină. Uite, sună maicata, să îi zic ce fel de înger a născut. M-am mutat de acolo, căci îmi e teamă de faptul că într-o zi, o doamnă, va zbura pe ușă…cu ușă cu tot.
Tot în aceeași zi mi-a fost dat să văd reversul medaliei. După ce am terminat treburile m-am așezat cuminte în stație să aștept autobuzul. Și l-am tot așteptat, căci era o mare problemă faptul că ningea și aparent autobuzele noastre fermecate nu funcționează sau nu știu ce să zic. Pe panou zicea 5 minute, apoi se afișa următorul autobuz și tot așa Acolo în stație era o tânără cu o fetiță, cam de 6 ani. Așa bătăi și înjurături cum a luat mama respectivă de la acel copil nu am văzut de mult. Cu picioarele, cu pumnii, scuipături, draci, toată gama. Și pentru că nu a fost lăsată să se urce cu picioarele pe banca din stație au început niște urlete de ți se cutremurau creierii. Este greu să spui ce este acolo, este greu să vezi ce și cum ar trebui, dar un lucru este clar, nu așa. După aproape 30 de minute a sosit un alt autobuz care să mă ducă spre casă, căci cel care circulă din 10 în 10 minute a dispărut de pe fața pământului. Interesant a fost că după jumătate de oră de stat în afară, în autobuz era și mai frig, căci nu mergea căldura.
P.s Pentru doamna de azi dimineață care a vorbit în continuu la orele 7, timp de 20 de minute, cu doamna de lângă ea care nu a scos nici măcar un cuvânt, am de zis un singur lucru: am înțeles că soacra dumneavoastră este o cotoroanță, am pricepuuut! Pe bune, nu era necesar să mai repetați și a 87 oară, am înțeles! Și noi și șoferul și președintele, guvernul, dumnezeu, moșii și strămoșii. Am înțeles.
Ne auzim!
