Țili, pisica bunicii

  Bunica avea o minunăție de pisică. Era gri tărcat cu ochișorii mari și verzi. Blănița ei era frumoasă și pufoasă, așa cum nu se mai pomenise niciodată. Țili și bunica erau nedespărțite și se iubeau de numa. Torcăcioasa șefă pârâia ori de câte ori o vedea pe bunica și un doi se ducea după ea să îi țină companie. 
  În bucătăria bunicii exista un fotoliu vechi, acoperit cu un ștergar verde pe care Țili trona. Bunica îi curăța mereu locușorul. Cum se așeza un pic de praf, deja își făcea o mulțime de probleme. Regina ei trebuia tratată cu mare atenție. Bunicul zicea că este o fandosită. Oricum erau, ele pisicile, mult mai domnoase și pretențioase decât cățeii, astea era clar. 
  Bunica o iubea ca pe ochii din cap, îi era companioană, prietenă, era sufletul ei pereche. Nimeni nu știa câți ani avea, de unde venise, sau cum reușise să se transforme în stăpâna casei. Era, cel mai probabil, nemuritoare! Gemenii erau încântați de ea și nu știau nimic mai pufos pe lume. 
  Nu era o pisică, era ca un soi de animal fantastic, cu puteri extraordinare și cu o prezență nobilă. Era pisica bunicii. Se jucau cu ea, nimic de zis, dar ea nu prea avea chef tot timpul. Și mai mult, nu prea o scăpa din ochi pe bunica, era păzitorul ei cel mai de preț. Dar și când avea chef și alerga cu ei prin toată curtea, se umplea totul cu o bucurie fantastică. 
  Dar în general o puteai găsi în fotoliu ei, în timp ce bunica trebăluia prin bucătărie. Se făcea că doarme, dar urechiușele ei ascuțite se mișcau imediat ce se auzea un zgomot. Mereu auzea totul. 
  Ei se chinuiau câteodată să o ia prin surprindere, să o sperie și să o ia în brațe. Se adunau special pentru asta și începeau să comploteze, să facă un plan, în șoaptă, pe la colțurile casei. Își pregăteau câte o strategie care nu putea să dea greș. Apoi intrau în casă pe vârfuri, să nu-i audă nimeni și se chinuiau din răsputeri să nu cumva să scoate un sunet, ori altfel planul lor nu mai era bun de nimic. 
  Țili dormea liniștită în fotoliu, iar bunica era cu spatele la ei și își vedea de treabă, ca întotdeauna. Aveau să atace pe două fronturi, să o ia prin învăluire, așa cum învățaseră din poveștile cu Alexandru cel Mare, pe care le explicase bunicul. 
  Erau atât de aproape încât îi puteau simți blănița moale în mânuțele lor mici. Îi puteau simți respirația caldă și îi admirau năsucul mic și roz. Dar când aveau mânuțele în aer, gata gata să își atingă scopul, Țili se trezea și în câteva momente sărea de pe fotoliu, direct în picioare și scotea un miorlăit nervos. Le arunca o privire urâcioasă și pleca. Și se vedeau nevoiți să o ia de la capăt, să conceapă un plan nou, mai bun.
– Iar umblați la pisică, măi? întreba bunica, fără măcar să se întoarcă. 
  Ce simpatică era bunica cu întrebările ei. Cum adică să umble la pisică? Ce înseamna asta? Dar nu avea nici un rost să pună întrebări și să zică te miri ce, mai repede era cazul să fugă afară și să se gândească ce să facă mai departe. Ei nu voiau defapt „să umble la pisică„ ci să fie prieteni, să se joace împreună, să alerge prin curte și să se distreze de numa numa. Sigur și Țili voia să facă asta, numai trebuiau să apuce să discute cu ea, să îi spună câtă distracție avea să fie și care era planul. Și atunci cu siguranță ea ar fi acceptat. 
  Bunica râdea pe înfundate, căci avea încredere în pisica ei, nu aveau să o prindă niciodată. Se puteau juca cu ea doar atunci când vroia ea. Așa mergeau treburile. 
– Bunico, ce face o pisică?
– Ne protejează casele și sufletele și bea lapte, le răspundea bunica. 
– Dar cum adică ne protejează casele?
  Așa ceva nu mai auziseră ei până atunci, știau ei câte ceva despre băutul laptelui, dar despre suflete nu prea știau mare lucru. 
Păi pisica este un animal sfânt și spiritele rele se cam tem de ele. Nu prea este bine să te pui cu pisicile, Universul le-a dat putere multă. 
  Nu înțelegeau ei cine știe ce, dar bunica avea întotdeauna dreptate, asta era clar. Și cu siguranță aveau să mai crească ei și să priceapă totul. Până atunci, nu aveau decât să studieze de aproape pisica și exact ce făcea ea. 
  Când bunica obosea, se așeza pe balansoarul ei de pe prispă, iar Țili apărea de nicăieri și se așeza lângă ea. Se pare că și asta făcea o pisică, știa exact când și unde trebuia să vină. Se punea în brațele bunicii și se dezmierdau de numa. Nu înțelegeau ei de unde venea pisica și cum de știa că trebuia să fie prezentă, dar poate că la asta se referea bunica când vorbea despre puterile miraculoase ale pisicilor. 
  Uneori bunica le făcea semn și lor să vină, să stea acolo cu ei. Și așa toți patru se uitau în zare. Câteodată Țili își făcea milă și de ei și le stătea în brațe. Mereu era caldă și mirosea a cozonaci calzi, sau a cartofi prăjiți. Și pârâia în brațele lor. Nimic nu părea să îi bucure și să îi liniștească mai tare. 
– Bunica, putem să avem și noi o pisică? 
– Puteți, sigur că puteți. 
– Păi când?
– Păi vă găsește ea. Așa mergea treaba cu pisicile, își aleg ele omul. Și atunci trebuie să le faci pe plac. Voi așteptați să vă iasă în cale și așa veți împlini soarta. 
  Era o veste foarte bună, care le adusese foarte multă bucurie. Aveau să se uite în stânga și în dreapta mereu, ca nu cumva să rateze un semn al sorții și să nu aibe și ei o pisică a lor. Nu la mult timp după aceea înțeleseseră la ce se referea bunica. 
  Bunicul se dusese la plimbare cu Moș Roș și împreună găsiseră o pisică neagră cu ochi verzi precum mărgelele și o aduseseră acasă. Soarta o scosese pe Mieunica în calea lor, iar bunicul fusese foarte atent. 
  Țili își mirosi cu mare atenția nou venita și îi dădu târcoale o vreme. La scurt timp se dusese la ea pe fotoliu, deloc impresionată de nobila cu blană neagră. I se făcuse culcuș separat și de toate și multă vreme cele două se ignoraseră. 
  Mai mult, Mieunica era prietenă foarte bună cu Moș Roș, mergeau împreună pe afară, alergau fericiți, ba chiar își împărțeau mâncarea. Uneori dormeau împreună de duceau locul. Își cam țineau companie și semănau unul cu celălalt. Și Moș Roș fusese atent la semnele sorții și își găsise un suflet pereche. 
  Dar trecerea timpului le făcuse pe cele două pisici să se mai joace împreună uneori și să facă diverse treburi pisicești împreună, de care un câine ori nu știa, ori nu voia să știe. Timpul le rezolvă pe toate, spunea bunica mereu. Ori încheie totul și atunci știm că nu a fost să fie, ori repară tot ceea ce este stricat. 
  Acum nu mai aveau de așteptat decât ca Soarta să se gândească când este momentul să le aducă în cale și lor o pisică, care să fie doar a lor, pe care să o poarte în brațe peste tot și care să le păzească sufletele. Aveau să fi foarte atenți. 
  Nu prea erau convinși că vor renunța vreodată „ să umble la pisică„, pentru că era incredibil de amuzant. Mai ales că acum puteau să îl bâzâie și pe Moș Roș, încercând să îi fure prietena. Nici Mieunica nu se lăsa mai ușor prinsă. 
  Seara fiecare se culca la locul lui. Gemenii în pătuțurile lor, Țili într-un pătuț pe care îl făcuse bunicul ș îl așezase lângă patul bunicii, iar Moș Roș avea un coș pe care mai nou îl împărțea cu Mieunica. Cam așa se aranjau toate lucrurile de la sine în casa de la țară a bunicilor. 
  
  

Aventurile gemenilor se găsesc adunate toate într-o cărticică care se găsește aici: