Bunicule, există vrăjitoare?
Da, copile, cum să nu?!
Toată lumea spune că sunt pe aici prin pădure, dar nu le-a văzut nimeni!
Nu le-a văzut, dar asta nu înseamnă că nu există!
Dar ce vor ele?
Sufletele oamenilor, să slujească lunii și să se închine soarelui. Trebuie să te rogi și să nu le privești niciodată, pentru că nu vei putea să te lupți cu ele.
Dar sunt rele?
Sunt frumoase.
Era frig ca naiba, îi înghețaseră mâinile și simțea deja cum tremură, cu toate că era sub pătură. Cu o noapte înainte se trezise tot transpirat, înnebunit de căldură. Cu toate că deschisese larg geamul nu se putea potoli. Ce se întâmpla acum? De ce îi era așa de frig?
Ceasul arăta 3:33. Știa din bătrâni că nu era o oră potrivită. Era ora la care dracii veneau pe pământ. Uneori chiar și timpul se oprea în loc de teama lor. Era un om cu frica lui Dumnezeu, nu îi plăcea să se gândească la draci și nebunii, nu erau de joacă. Își făcu repede cruce.
Știa că Dumnezeu îl auzea mereu, era atent la el, pentru că îl iubea. De aceea se uita mereu spre ceruri și îi mulțumea. Nu se simțea niciodată singur. Crucea de la gât îi era cel mai bun prieten.
Frigul venea de afară. Lăsase geamurile deschide ca să doarmă liniștit, dar acum trebuia să le închidă și să se încălzească. Luna era mare și frumoasă, exact așa cum îi stătea bine nopții.
Se uita afară și nu putea să își lua privirea de la o asemenea perfecțiune. I se păru că ceva se mișcă pe afară, pe lângă fântână. Probabil că era vântul, sau o pasăre. Dar ceva îl făcea să se uite acolo. Mai bine să verifice, decât să îi pară rău. Oricum cine putea să doarmă cu gândul la draci?!
Noaptea era neagră ca tuciul, liniștea îl strângea de gât și frigul de față. Îi părea rău că ieșise din casă, pentru nimic. Totuși cu cât se apropia mai tare, i se părea că distinge ceva pe lângă fântână, dar se prea putea ca mintea să îi facă feste.
Mare i-a fost mirarea când a descoperit o tânără care stătea liniștită pe fântână. Se apropie și mai mult de ea, iar luna o lumina într-un fel anume din poziția respectivă. Era nespus de frumoasă.
Avea părul așa de lung, cum nu mai văzuse niciodată și un pic ondulat. Și trăsăturile ei erau deosebite. Fața ei era albă ca de marmură albă, fără nici o urmă a timpului, iar ochii verzi ca niște mărgele de sticlă. Era exact așa cum își imaginase el că trebuie să arate o prințesă.
Era ciudat de aproape de ea, cum nu fusese de nici o femeie. Avea un miros ciudat, dulceag, de flori proaspăt culese. Purta pe ea o rochiță lungă, albă și așa de subțire că era aproape transparentă.
Dar cel mai tare îl fermecau picioarele ei mici și sensibile. Era desculță, dar nu părea să îi fie frig, nici măcar nu era deranjată de vântul rece care sufla cu forță. Și nici de prezența lui nu era deranjată. Nici măcar nu părea că îl vede.
Doar că vântul știa foarte multe despre ea și o învăluia în fel și chip. Pletele ei, de culoarea spicului de grâu, se lăsau ridicate în aer și făceau un spectacol minunat. Nu mai văzuse niciodată o asemenea făptură. În adâncul sufletului său știa că ceva nu era în regulă cu ea. Nu vedea nimic care să îi aducă aminte de umanitate. Îi venea să își pună urechea pe pieptul ei și să se asigure că îi bătea inima, dar nu îndrăznea.
Ar fi vrut să îi vorbească, să o facă cumva să îl vadă. Era pe cale să îi pună lumea la picioare și se chinuia cu greu să nu o facă. Nici măcar nu știa dacă el mai putea vorbi, i se părea că își uitase toate cuvintele. Avea buzele uscate, limba grea și mințile pierdute.
Dar cel ma tare îl durea sufletul, care îi era ca o piatră. Ea nu știa nimic despre el, pentru că nici măcar nu exista. Îi venea să întindă mâinile și să o atingă. Cu cât o privea mai mult, cu atât i se părea mai frumoasă și mai departe de lume.
Ea începuse să cânte cu fața spre lună, iar el fu cât pe-aci să își piardă răsuflarea. Părea o rugăciune cântată pentru noapte. S-ar fi bucurat să îi cânte lui. Ce să mai, s-ar fi bucurat să îl privească!
Cântecele ei îl făceau să își piardă mințile. Se simțea amețit și îi era tot mai greu să tragă aer în piept. Știa că era ceva necurat la mijloc, dar nu se putea opri. Ar fi trebuit să plece de acolo, dar nu putea. Încerca să pipăie crucea cu buricele degetelor, dar se opri în momentul în care ea întoarse capul spre el. Nimic nu mai conta.
Îl vedea! Se uita la el și îi cânta cu buzele acelea gingașe și roșii, de culoare sângelui scurs. Acum îi cânta lui. Nu fusese niciodată mai fericit. Era iubire, amețeală, nebunie. Și-ar fi da viața pentru ea, fără să stea pe gânduri.
L-a luat de mână și împreună au pășit spre pădure. Avea mersul ușor ca o căprioară, iar el avea senzația că se împleticește. Era ca și cum uitase să meargă. Pădurea se făcea tot mai neagră, iar el simțea o nesiguranță tot mai mare. Cum ținea pasul? Cum reușea să meargă? Cel mai important era că ea îl ținea de mână. Strâns.
Printre copaci se zărea lumina pâlpâitoare a unui foc, iar ei mergeau acolo, de mână. Picioarele era ale ei. I se închinau și mergeau singure. Oare ce avea să se întâmple cu el?
În luminiș îl aștepta o mare surpriză. Lângă foc erau o mulțime de fete, la fel ca ea. Vântul le ridica pletele sus de tot, într-un dans fantastic al culorilor. Unele aveau aceeași culoare ca a ei, altele te zăpăceau cu negrul la fel de întunecat ca noaptea care le mângâiau, iar celelalte păreau pictate cu sânge.
Nu văzuse niciodată femei cu părul atât de roșu! Nu știa dacă să se sperie, să se agite, să își piardă cunoștința, sau să își piardă capul. Știa totuși că nu vroia să îi dea drumul de mână. Ea era aleasa lui, oricât de frumoase erau celelalte. Nu se vedea trăind fără să o țină de mână.
Limba lui era încătușată de farmece. O știa. Și dacă ar fi dorit să țipe și dacă ar fi vrut să fugă nu ar fi putut. El era închis undeva în propriul său corp. Și nici măcar mintea lui nu ținea cu el. Totul îi aparținea ei.
Nu se opunea în nici un fel. Era moale ca o cârpă. Și acum se afla în mijlocul lor. Ea îi dădu drumu de mână și îl așeză în genunchi. Nu era supărat de asta. Era supărat că nu îi mai simțea mâna. Îl durea absența ei.
Fetele, toate desculțe, se dezbrăcară și își puneau rochiile pe foc. Acum erau toate goale, în jurul lui. Nu știa dacă trebuia să fie încântat peste măsură, sau speriat peste măsură. Ce avea să se întâmple cu el totuși?
Auzise despre astfel de făpturi ale pădurii. Dar se spunea despre ele că erau întunecate. Erau făpturi ale diavolului. Și adevărul era că numai el putea să facă ceva de o frumusețe atât de izbitoare.
Se temea pentru viața lui și pentru sufletul său, dar îi era greu să recunoască faptul că cel mai tare se temea că ea avea să-l părăsească. Îi era rușine de gândurile lui și îi era rușine că fusese o pradă atât de ușoară.
Ele se prinseseră într-o horă nebunească, goale, cu părul săltând liber în aer. Totul se petrecea în jurul lui, dar nici una nu se uita la el. Se uitau toate spre lună. Cântecele lor erau atât de puternice încât îi făceau stomacul să se contracte. Simțea că avea să îi pocnească inima.
O ținuseră așa ore-n șir. În cântec și salt nebun. Noaptea începea să își piardă din întuneric. Se deschidea tot mai tare totul. Când a apărut soarele timid într-un colț de cer, s-au oprit și el. Au îngenuncheat în fața lui și l-au invitat să se urce tot mai sus pe bolta cerească. În fața lui au stat închinate vreme lungă. El nu mai conta, îl lăsaseră în pace, iar farmecele începuseră să își piardă din putere din momentul în care ele rupseseră cercul.
Reuși să se târască spre marginea luminișului și speră să își recapete puterile. Se uită la ele cum stăteau acolo îngenuncheate, în fața soarelui. Dintr-o data se ridicară toate și începuseră să se tăvălească în roua proaspătă a dimineții. Apoi se ștergeau cu pletele lungi și o luau de la capăt. Nu erau umane, iar dragostea lor nu era reală.
Simți o durere bruscă în tot corpul și căzu. Vedea soarele care strălucea tot mai tare. Iar el era amețit și singur.
Se trezi în patul lui. Avea tălpile murdare de pământ, căci ele îl descălțaseră. Pământul, luna, pădurea și soarele. Ele se închinau lor. Iar el fusese…ce fusese el? Ce luaseră de la el? Nici nu îl atinseseră! Nu îi vărsaseră sângele, nimic! Dansaseră în jurul lui.
Era așa de amețit că nu putea să stea în picioare. Se simțea greoi cu totul, ca și cum trupul nu îi aparținea. Reuși să adoarmă, așa cum era. Când se trezi afară era deja beznă. Îi era rece tare și simțea că nu poate respira.
Ieși afară să ia o gură de aer. Pe fântâna era ea. Frumoasă, așa cum și-o amintea.
Am să te aștept, trăiește-ți viața pe pământ în liniște și pace, iar când o fi să fie, cu mine de mână vei învinge moartea. Am să te iubesc. Poartă la gât sticluța asta și de-o fi să vină moartea pe ascuns, bea-o repede și am să vin.
Și cum am să trăiesc eu fără tine? O beau acum!
Nu, nu va merge. Cât timp mai ai zile, nu îmi aparțin mie. Dar nu își face griji, timpul nu este așa o mare scofală cum crezi tu. Voi fi acolo lână tine.
Și se învoi pentru că nu avea ce face, o iubea din tot sufletul. Nu știa cum avea să trăiască așa, dar avea să o facă, de dragul ei.
Iar e avusese dreptate, timpul trecuse cu viteza unui vis. Avea imediat optzeci de ani. Avusese o viață de poveste, soție, copii și nepoți. Dar nu exista noapte să nu se culce cu ea în gând și să nu îi apară în vis. De atunci fiecare noapte de Sânziene, în toți acești ani fusese la fel. Apărea acolo, pe fântână, unde o văzuse prima oară. Dar de câte ori se apropia de ea dispărea.
O noapte pe an se întâlneau și ea îi cânta. Trăia liniștit, așa cum trăiește oricare alt om, dar aștepta noaptea aceea. Se gândea doar la Sânziene, la jocul lor liber, la focul care pâlpâia din nimic în mijlocul pădurii.
Nu înțelegea de ce el și nici care fusese defapt rolul său în toată povestea. Se așteptase să îl sacrifice, sau ceva de genul ăsta. Doar că el plătise mult mai mult așa. Se văzuse nevoit să trăiască întreaga lui viață în umbra lor.
De câte ori le vedea stăpânul pe cer dezmierdând pământul cu lumină să trăiască și pe stăpâna lor, protejând pământul, ca să se mai și odihnească, mintea îi fugea la ele. Se dusese acolo în pădure de nu mai știa câte ori. Și ziua și noaptea, în speranța că va găsi ceva. Totul era ca întotdeauna. Nici un fel de urmă a pașilor lăsați de ele.
Dar era clar că nici ea nu-l uitase. Ceva rămăsese între ei, ca de la o ființă la cealaltă. Câteodată se simțea vinovat pentru că se gândea la ea. Simțea că îi ascunde soției sale o mare parte din el.
Dar era o altă viață, o altă existență a lui. Nu își permisese să spună nimănui nimic. Oricum nu l-ar fi crezut, iar dacă era menit ca toată lumea să afle, s-ar fi întâmplat. Până una alta el reușise să trăiască vesel și special.
Acum era foarte aproape de sfârșit. Simțea moartea cum îi dădea târcoale, iar și iar.
Știu că ești aici, nu îți mai fâlfâi aripile alea! Ai răbdare, că am să vin. Mai stau o zi pe pământ și când se face noapte nu ai decât să mă iei. Mai am ceva de făcut și o ști!
Se uită bine la toți ai lui, să le mai vadă chipurile încă o dată, să poată pleca pe lumea ailaltă cu ei în minte. Nu vroia să îi întristeze. Și era sigur că știau foarte bine că îi iubea din toată inima.
Spre seară se pregătea de culcarea, știa că era ultima oară când avea să mai doarmă cu bătrâna lui soție. Dar o lăsa pe mâini bune și asta îl făcea fericit.
Te iubesc, să ști. Te-am iubit toată viața mea, zise el din tot sufletul.
Știu. Și eu pe tine. Nu ai să te mai întorci în noaptea asta, nu?
Dintr-o dată se miră. Ce spunea femeia lui?
De ce spui asta?
Te duci după ea, știu. Te-ai dus toți anii ăștia. Dar știu că acum nu te vei mai întoarce, așa?
Știa! Buna lui soție știa! Mai mult, știuse în toți acești ani și nu îi zisese nimic.
Știai?
Bineînțeles că știam. Dacă nu te cunosc nici eu, atunci cine?! Dar asta nu era treaba mea, nu mă privea pe mine. A fost între voi. Dar acum trebui să știu dacă să îmi iau la revedere…
Nu știu, femeie. Simt moartea că îmi dă târcoale și azi este noaptea lor. S-a învoit să mă lase să o mai văd încă o dată.
Nu cred. Moartea să se învoiască pentru tine? Cred că pentru ea. Îi aparții ei și este momentul să vină după tine. Am visat-o azi noapte. Și asta mi-a spus, că trebuie să ne luăm adio, căci va veni după tine. De atunci îi aparții ei, dar timpul nu înseamnă pentru ea nimic. A fost bună și mi te-a lăsat atâția ani. Nici eu nu voi mai sta mult, dar am să plec cu inima împăcată că am avut atâta fericire, cât nu am crezut niciodată.
Nu se simțise niciodată mai trădător și mai mic decât în momentul acela. Dragostea curată a soției lui și o descoperea cu adevărat după atâția ani, când era gata să plece de pe lume, să își împlinească în sfârșit destinul alături de cea pe care o iubea.
Ochii ei erau blânzi și adevărați. Îi vedea dintr-o dată frumusețea, așa cum nu o mai văzuse până atunci. Din ochii lui picurau lacrimi curate. Unde fusese în toți acești ani? Avusese sufletul furat și ochii împăienjeniți de o altă lume. Și era foarte târziu.
Îmbracă-te și mergi la fântână, măcar acum să nu te mai ascunzi. Ai binecuvântarea mea.
Nici nu știa ce să îi spună. Se îmbrăcă și cu lacrimi în ochi o mângâie ușor pe față și ieși. Fusese atât de orb că lăsase toată viața să i se scurgă printre degete. Credea că își făcuse datoria față de lume, dar nu realizase că nu era o datorie defapt. Plătise scump noaptea aceea.
Ea era acolo, la locul lor de întâlnire. Era exact așa cum și-o amintea el în urmă cu ani de zile. Nu se schimbase cu nimic, normal o făptură ca ea nu avea să îmbătrânească. Purta la gât încă medalionul acela ciudat pe care i-l dăduse, cu un strop din sângele ei și luase cu el șuvița de păr pe care o păstrase cu sfințenie în sipetul de catifea.
Mâinile îi tremurau de bătrânețe și își simțea sufletul negru de supărare. Moartea îi dădea târcoale nerăbdătoare. Dar ea cu siguranță nu îi permitea să i-l ia. Era al ei și o știa întreaga lume.
Mirosul ei de flori udate de o ploaie caldă de primăvară este fascinant. Piciorușele ei mici, albe și goale îi fuseseră în minte atâta timp. Și acum nu avea să mai viseze la ele, căci aveau să fie ale lui.
Dar sufletul lui nu se umpluse de fericire la aceste gânduri. Era frumoasă, de o frumusețe nepământeană. O frumusețe care avea să îi aparțină și care îl așteptase.
Dar nu avea bucurie în inimă deloc. Se simțea amar și trist. Se uita la ochii ei ca de gheață, ochii nefirești. Ființă minunată.
De ce ești trist, iubirea mea?
Nu sunt, o minți el.
Te văd. Am să îți dau totul, așa cum ai visat în fiecare noapte de atunci. Tinerețea ta, nemurirea și pe mine. Nu așa ai visat?
Ba da. Am așteptat asta atâția ani să fiu cu tine. Nu nemurirea m-a durut, ci lipsa ta.
Ea zâmbea și se dezmierda în cuvintele lui dulci. Dar gândurile lui nu era pe aproape. Nu putea să uite ochii blânzi ai soției lui, căldura sufletească pe care o emana, bunătatea și părul ei alb.
Deschide medalionul și bea sângele, așa cum te-am învățat în trecut. Și vom merge împreună să fim fericiți!
Vorbea despre iubire și despre fericire, dar era rece ca gheața. În ochii ei se reflecta frigul nopții și lumina lunii. Lui îi tremurau mâinile pe sticluța care avea să îi dea ceea ce își dorea orice om, nemurirea.
Nu pot!
Nu îți fie teamă, dragul meu, sunt aici!
Îmi e teamă să trăiesc fără ea. Tu ești aici și ea este în casă, unde a fost și până acum, iar eu nu sunt lângă ea, așa cum nu am fost nici până acum.
Nu mă mai vrei?
Sunt nebun de dragoste… dar pentru soția mea. Ia medalionul și șuvița de păr. Ai fost lângă mine și nu am să te uit. Dar locul meu e cu ea.
Ști bine că locul tău e lângă moarte dacă nu lângă mine. Ea te pândește, iar eu nu te pot salva altfel.
Știu și nu îmi pare rău. Am să mor lângă ea. Rămâi cu bine!
Ea își primi darurile înapoi și zâmbi ușor. Oamenii erau tare ciudați. Dar respecta dragostea pe care i-o purta femeii lui și îi făcu un semn morții să îi dea un răgaz, să poată ajunge în casă, să îi spună că o iubește. Așa ca să moară liniștit.
E târziu, drag zână.
Timpul nu înseamnă pentru noi nimic, iar pentru el totul. Lasă-l să îi spună adio.
Îl las, dar nu mai are cui.
Bătrânul se grăbi în casă să îi spună soției lui că nu avea să o lase, că nu avea să o lase niciodată. Dar era prea târziu. Ea zăcea acolo, în patul lor, cu lacrimile abia uscate pe obraji, fără suflare. Moartea o luase înaintea lui. Și se dusese singură.
El o făcuse cu mâna lui, fusese orb și nebun. Toată viața lui avusese totul, dar fugise după altceva. Era târziu și timpul se scursese. Se întinse în pat lângă ea, închise ochii și o îmbrățișă.
Iartă-mă!
