Mirosul este cel mai sensibil dintre simțuri și ne este prieten, chiar și atunci când noi nu vrem să îl băgăm în seamă. Aș ști, de exemplu, că lumea de afară își schimbă hainele și se pregătește de un anotimp nou numai din miros.
Stau la marginea unei păduri și o iubesc în fiecare moment al său. Îmi încântă privirea, gândurile și îi aud viața cum respiră liniștită dincolo de geamurile mele. Dar cel mai tare mă încântă mirosul ei. Închid ochii și miroase a verde, a proaspăt, a pământ și pene.
Înșiruirile de treburi și nevoi merg mai departe chiar și-n zilele în care gândurile zboară în sălbăticia neștiutului. De afară se strecoară un miros de iarbă proaspăt tăiată și lăsată să se odihnească pe pământul care deja începe să se răcească. Pisicile mele dorm liniștite, în lumina unui soare ceva mai blând decât cu o zi, poate chiar două, înainte.
Plimbarea pe afară îmi face bine, cu toate că trăiesc cu senzația că este mai răcoare deja și mă înșel. Dar lumea se pregătește pe aici, prin jurul pădurii. Miroase peste tot a copt, vinete, ardei, toate geamurile stau larg deschise și se aud treburile pornite prin casă. Borcanele se lovesc unul de celălalt, gata să primească bunătățile.
Pe stradă mai vine câte un iz de roșii date prin mașină, de fructe amestecate cu zahăr sau alcool. Sincer, dacă mă uit mai bine, mirosul de fructe se ridică și de pe trotuarul pe care stau căzute corcodușele nimănui, călcate în picioare cu nepăsare. Mă uit la măcelul din urma lor și simt un strop de teamă integrat în marile întrebări ale vieții. Așa face toamna, se joacă cu mințile și cu fantomele agățate-n colțurile întunecate.
Am un copac, la marginea pădurii, pe care-l urmăresc să știu când e gata vara. Deja a început să se coloreze săracul și imediat ce vom deschide ochii cu toții vor fi așa, schimbați. Pădurea nu va mai fi misterioasă și întunecată, pentru că vom vedea totul prin ea.
Bidoanele cu zmeurată de culoarea unor bomboane fermecate stau și așteaptă paharul care să le curme viața. Iubesc toamna, este anotimpul meu preferat, cu vremea aceea plăcută, luminoasă și un strop de tot răcoroasă, cu frunzele ei colorate și bucuria mirosurilor covârșitoare. Castane, nuci și pături moi pe vârful picioarelor.
Parcă timpul încetinește un pic de tot la începutul toamnei, pentru ca apoi să o ia din nou la goană. Aștept o ploaie cu tunete și cu fulgere, așa cum îmi place mie, acel tumult primordial care îmi dă fiori pe șira spinării, pentru ca apoi să adulmec mirosul de pădure udă, să deschid geamurile ca de obicei, dar cu un fior de răcoare. A venit și a început, o simt, dar până se scutură de tot pădurea mai e un pic.
Până când va mirosi a frig, mai scoate capul din dulap câte-o dulceață.
Dacă vă place să citiți Slasha cu de Toate și considerați că merită, puteți dona mai jos: [paypal-donation]
