[rainmaker_form id=”578″]
Pentru că al doilea articol din gala personalităților, cel despre istoricul Neagu Djuvara, a fost un real succes, am hotărât să contiunui pe aceste meleaguri și să aduc un mic omagiu unei femei ce se află foarte aproape de sufletul meu, Regina Maria.
Nu știu dacă era întradevăr este exact așa cum mi-o imaginez, dar în mintea mea s-a conturat o superbă imagine a unei femei puternice, frumoase și unice, un personaj emblematic al țării noastre.
S-a născut în Anglia la 29 octombrie 1875, fiind nepoata reginei Victoria a Angliei, având un tată englez și o mamă rusoaică, fiica țarului Alexandru al II-lea. A crescut în Anglia. În 1892 se căsătorește cu principele moștenitor al tronului României, Ferdinand. Și-a iubit țara adoptivă încă de la început și a făcut tot posibilul să învețe limba cât mai bine, obiceiurile, tradițiile și dorințele acestui popor. Dacă mă întrebi pe mine, a fost mai româncă decât mulți la un loc.
Nu a avut o copilărie prea fericită, din cauza austerității curții engleze, dar și a mamei sale, o ființă dură și dominatoare. Cu toate acestea , locul unde a crescut i-a rămas întipărit în minte pâna la final și i-a fost modalitatea de evadare în momentele grele.
Desigur că discutăm mai departe despre o căsătorie aranjată, fiind până la urmă vorba despre două persoane care făceau parte din familii regale. Regele Carol a făcut o vizită în Anglia pentru a discuta cu regina Victoria și cu fiul acesteia despre căsătoria care a fost acceptată de către cei doi. Dar ceilalți doi despre care totuși discutăm, nu au avut nici un cuvânt de spus. Am citit multe lucruri despre ei și în general sunt prezentați ca un cuplu stabil. Totuși, citind cuvintele ei cred că nu a fost prea fericită cu el și mai mult de atât, cred că l-a considerat suficient de slab. Sigur că după ce s-au obișnuit unul cu celălalt și a trecut timpul, au apărut copiii, relația între ei s-a mai domolit, dar despre dragoste nu cred că a fost vorba, mai ales din partea ei. A fost un parteneriat și au rămas unul lângă celălalt, dar mă gândesc că ar fi meritat mult mai mult.
De asemenea până în momentul în care au trăit Carol I și regina Elisabeta cred că nu s-a simțit deloc în largul ei. O văd ca pe un spriti luptător, modern și nu îmi imaginez cum a trecut peste regimul auster și închis al celor doi. Cred că a fost foarte greu în mod deosebit momentul în care primii ei copii au fost luați de către rege și regină pentru a fi crescuți de către ei într-un anume fel.
Din punctul de vedere al lui Ferdinand cred că undeva a fost cel puțin o umbră de gelozie față de soția sa, față de popularitatea ei și de posibilitatea ei de a înțelege mai bine lucrurile. Un sprit liber ca ea s-a îngrădit cu greu și a înțeles mai greu noua sa casă. Nu i-a fost niciodată pe plac stilul nemțesc adoptat la noi, despre care spunea că este greu, încărcat, sumbru, la fel ca și personalitățile celor doi conducători ai săi. De asemenea credea despre acest stil că nu este nici de bun gust și nici de bună calitate. Se spune că regele, care nu avea copiii, era o persoană dură și toată lumea trebuia să participe la realizarea planului său, dar pe cei doi moștenitori ai săi nu îi îndrăgea, din contră pe principele Ferdinand îl umilea și se purta nedrept cu el. Mă gândesc că și de acolo venea o parte din felul său moale de a fi. Mai mult de atât, se pare că regele avea și o zgârcenie anume care îi însoțea personalitatea luminoasă.
Este foarte ciudat cum trecerea timpului și transformarea din persoană în personaj isotoric umblă și la personalitatea unuia. Regina Maria a criticat destul de dur casa regală a României, în schimb noi nu îi observăm decât ca pe niște semi-zei.
Poate că m-am legat atât de tare de acest personaj pentru că și eu am avut acea senzație de gri a începutului monarhiei. Acele personalități prusace închise și zgârcite. De asemenea când am citit felul în care regina a descris vizita sa la Sankt Petersburg, la încoronarea țarului Nicolae al II-lea, aproape m-am putut vedea acolo. I-a plăcut extrem de mult Rusia și curtea imperială și spune că s-a simțit în stare să se apropie de soțul său. A avut Rusia la suflet mai degrabă decât Germania, a înțeles-o mult mai bine. Poate că a ajutat și sângele care îi curgea prin venă. Totuși sentimentul era reciproc, căci nici regele și nici principele moștenitor nu simțeau că se încadrează în peisajul descris de către rudele Mariei, aceștia punând mare preț pe eleganță, frumusețe, bogăție și bun gust, considerate de cei doi ca fiind inutile și chiar cumva greșite, un drum care poate duce la un libertinaj prea mare.
Moartea regelui Carol le permite celor doi să urce pe tron și în sfârșit să ia decizii. Scena polită la vremea respectivă vedea prospețimea pe care cei doi o puteau aduce ca pe ceva pozitiv, așa că au fost cu drag așteptați și ovaționați. Asta se aplică și pentru oamenii de rând, mai ales că lucrurile se întâmplă într-o perioadă dificilă pentru toate puterile mondiale, ținând cont că începuse primul război mondial. Țara era complet divizată legat de acest subiect, dacă să se intre sau nu în război și desigur de partea cui. Venirea pe tron a celor doi era deja o speranță pentru toată lumea.
Cât am făcut documentarea pentru acest articol am găsit ceva la care nu mă așteptam, însă o dată ce am citit, totul a părut mai logic. Am citit despre faptul că cei doi au fost extrem de criticați ca și părinți, mai ales în ceea ce îl privește pe prințul moștenitor Carol. Se spune că regele Ferdinand era mereu in imposibilitatea de a lua decizii, mai ales în ceea ce îi privea pe copiii săi, iar regina era mult prea permisivă, lucru pe care îl recunoște și ea. Atunci se poate spune că se explică foarte multe; cred că trecem cu vederea faptul că mentalitatea unui copil este aceeași, chiar dacă discutăm despre familia regală. Copilăria celor doi regi nu a fost nici una fericită și nici normală și reușită. Ambii cu părinți distanți, închiși, severi și supuși la un regim auster nu au avut cele mai bune exemple. Apoi au fost sub tutela celor doi regi ai României care nu aveau copiii, iar felul lor de a fi nu era foarte cald. Regina, mai ales, sătulă de austeritatea și de răceala la care a fost supusă atâția ani și-a dorit, probabil să evite astfel de lucruri pentru copii, însă limita s-a mutat în cealaltă parte.
Mai mult de atât, acești copiii nu aveau aceeași mentalitate, erau născuți și crescuți în țara lor, fiind primii din familia regală a Romîniei, autentic români. Este deja un lucru care a trasat o linie între părinți și copiii. Posibil ca acesta să fi fost un motiv pentru care Carol a fost un rebel, greu de controlat și cu un comportament nu chiar acceptabil pentru familia regală. Probabil lucrurile au fost și pe fondul unui crunt la război la care acesta a fost supus la o vârstă fragedă.
În primii doi ani ai războiului, România și-a menținut neutralitatea, considerându-se că țara nu era pregătită să facă față acestui mare conflict. Mai era și problema taberei pe care aveam să o abordăm. Regina a fost de la început un susținător feroce al intrării în război, de partea Antantei, pentru că vedea ocazia de a întrupa visul național al țării, Marea Unire. Rădăcinile sale anglo-saxone o împingeau și mai tare către aceste decizii. Din păcate, visul național nu se putea realiza fără luptă, iar regina știa acest lucru, însă s-a lovit de imposibilitatea soțului său de a lua decizii.
În 14 septembrie 1916 România declară război Austro-Ungariei, deci intră de partea Antantei. În noiembie 1916 regina trece printr-o tragedie, când fiul său cel mic, Mircea moare de febră tifoidă la Peleș. Moartea fiului său a marcat-o foarte tare, mai ales pe fondul existenței unui război în toate țările dragi ei. Cumva moartea părea că se află peste tot. S-a gândit mult la Mircea, am citit jurnalul ei și cred că acesta a devenit un soi de înger păzitor al reginei. Povestea cu el, îi spunea problemele și nemulțumirile sale, era partea acea curată și pură a sufeltului său. În momentul în care au trebuit să se retragă în Moldova regina a suferit mai tare pentru faptul că a trebuit să părăsească mormântul lui Mircea, decât faptul că a trebuit să își părăsească casa.
Regina s-a implicat foarte tare în crucea roșie și în toate posibilitățile de a ajuta armata română și răniții de toate părțile. Lucrurile se precipită în timpul războiului, căci în Rusia începe revoluția bolșevică, țarul Nicolae și întreaga sa familie sunt executați. Aceasta înseamnă o mare lovitură pentru țară, căci războiul fiind în toi ne bazam pe ruși, a fost o lovitură și pentru monarhie, dar și pentru regină pe plan personal. Este prima oară când sosirea regimului comunist începe să afecteze România și aproape a reușit să o distrugă.
În 26 noiembrie 1917, România semnează armistițiu cu Puterile Centrale, la insistențele primului ministru Ion IC Brătianu.
Ce să spun? Tot mai dragă îmi este femeia aceasta, ca și gândire politică, ca și gândire de conducător. I s-a părut cea mai rea ideea posibilă, mai mult de atât o lașitate. Sunt perfect de acord cu asta!
Regele s-a lăsat influențat de politicienii acestei țări și nu cred ea a trecut vreodată peste asta. A susținut foarte tare să nu neprdăm și a ținut piept tuturor celor care le țâțâia fundul. Regele nu era nici el convins că ar fi o idee bună, era doar sub acea influență pe care nu știa exact cum să o gestioneze. Dacă nu el era regele, ci ea, lucrurile stăteau puțin altfel și poate aveam opțiunea de a rămâne cu frunțile sus și de a nu fi doar niște lași.
„în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt regina unor lași!”.
Știu că din nou comit un sacrilegiu când îmi permit să îi critic pe Brătieni și să spun că le cam tâțâia fundul pe averi, pentru că sunt foarte în trend în zilele noatre, dar am mai spus și mă repet, cui nu îi place să nu citească. Cât timp mi se dă voie într-o țară liberă să scriu și să votez, îmi exprim părerea.
De data aceasta prințul moștenitor a fost alături de mama sa și s-a opus semnării unui act de pace separată, lucru susținut de fabuloasa noastră scenă politică de lași, bogați și popândăi. Până la urmă regele a luat decizia de a fi alături de familia sa și de gândirea polită a reginei, din fericire pentru noi.
Delegația română merge la Paris,teoretic făcând parte din țările învingătoate, dar oare Franța a uitat că omul din fața sa, primul ministru Brătianu se dăduse cu fundul de pământ pentru pace separată? Ah, cu siguranță nimeni nu uitase toate acestea, doar noi am uitat, azi. Am învățat la școală că marile puteri ne-au trădat, l-au dat afară pe Brătianu, au făcut, au dres. Ca întotdeauna suntem nimic mai mult decât nște victime nevinovate. Hah! E faină școala românească.
Regia a reușit până la urmă să își vadă visul cu ochii, țata s-a unit sub sceptrul său curat și clar, însă lucrurile nu s-au oprit aici.
Țara a ieșit din război, însă trebuia să se refacă, iar în familia ei au apărut numeroase conflicte, legate mai ales de fiul său cel mare, de femeile pe care acesta continua să le aleagă și de ruptura cu marii politicieni care nu s-a mai închis niciodată.
Regele, la fel de nehotărât ca întotdeauna s-a lăsat marcat de deciziile copiilor săi și de rușinea la care a fost supus. Cred că cei doi nu s-au mai regăsit unul pe celălalt decăt în preajma morții lui, 20 iulie 1927. Singurătatea a lovit-o teribil după dispariția lui, și-a petrecut restul vieții retrasă la Bran sau la castelul ei preferat de la Balcic, acolo unde și-a trimis inima într-un sipet.
Din păcate țara ei mult iubită nu a fost capabilă să îi mențină dorința, Cadrilaterul a fost predat, inima sa a revenit la Bran. Oare dacă ar vedea acum lașitate și servitudine, ce ar zice? Oare cât de mândră ar fi de țara ei?
Femeia aceasta s-a luptat cu morile de vânt, cu o țară care nu a meritat-o și înconjurată de tot felul de lași, de încuiați și nu a văzut decât visul unirii. Așa, după 100 de ani de la atâta luptă, atâta moarte și atâta sânge vărsat, suntem doar niște ingrați.
Dormi în pace majestate, măcar atăt.
