Poveste din Delta Dunării

  Sulina, Delta Dunării, o altă lume. Parte din țara noastră, ne lăudăm cu acest paradis de parcă l-am creat noi. Nu este nimic nou și lucrurile nu stau altfel, din păcate.

  Totul se dărâmă în acest locușor care ar putea fi paradisul. Clădirile sunt în plină prăbușire, cu însemnele pe care scrie „Pericol” cu P mare. Nu una, nu două, nu excepții, ci regulă. 

  Meleagurile au o frumusețe aparte, sunt fermecate de-a dreptul. Cândva pe aici au trăit creaturi fantastice, creaturi legendare, care mai de care mai minunate. Acum trăiesc… oameni. Și așa s-a dus o mare parte din magie. 

  Câte țări au Deltă? Toate? Păi, nu. Noi da, dar asta nu contează. Ne cam doare la patină. Să ni se facă, să ni se dea, vechea poveste. 

  Aici trăiește o mică comunitate de oameni, cu puține posibilități, care se descurcă cum poate. Unii au fost mai norocoși se spune. Defapt au fost mai muncitori și au avut totuși un mic ajutor din partea sorții. Și așa reușesc să supraviețuiască. 

  Alții însă… se chinuie. Este o arie protejată, o bijuterie pentru care mulți ar dărâma lumi să o aibă. Noi nu prea ne ocupăm. Au fost, în trecut, ceva locuri de muncă, ceva prosperitate, dar s-a dus. 

  Un bun prieten îmi spunea că este mai bine așa, pentru că dacă ne-am îndrepta privirea spre această minunăție, cine știe cât timp ar dura până la distrugere. Este corect. Dar îmi place să visez, să îmi închipui acel loc fantastic îngrijit, așa cum se cuvine. 

  Plaja este totuși liniștită, față de cele pe care le-am văzut în general. Lucrurile s-au mai aranjat, sunt câteva umbreluțe, dar nimic teribil și este loc liber destul. Totuși urmele oamenilor se văd și pe acolo și mizeria își face simțită prezența, ușor ușor. Totuși este bine, încă!

  M-am obișnuit mult prea repede cu ideea de a merge liniștit pe stradă fără să îți faci probleme legate de mașini. Lipsa lor mi-a picat foarte bine. Și nici lipsa asfaltului nu m-a deranjat. Desigur, nu sunt mall-uri, dar am trecut și peste asta. 

  Am plecat la plimbare cu barca. Nu există ceva mai frumos! Mi-a fost dat să văd delfini, a fost o experiență magică. Sigur, locuitorii se plâng că nu curăță nimeni canalele de vegetație și unele devin impracticabile din cauza asta. Nu am idee cine ar trebui să curețe și de ce nu o face. 

  Nu am putut vedea muzeul farului, căci a intrat în reconstrucție și modernizare, pentru 36 de luni. Deci vom vedea ce va fi pe acolo, ținem strâns pumnii, să nu rămână închis pe veci. Farul cel vechi este lăsat în paragină, căci nu are nimeni nevoie de el. 

  Există un muzeu al Deltei, construit cu fonduri europene. Nu este rău. Se putea și mai bine, desigur, dar am văzut lucruri interesante. Sigur că partea care trebuia să fie „interactivă„ lipsește, căci există doar suporții pentru tablete, acestea din urmă lipsesc cu desăvârșire. Localnicii nu prea știu despre muzeu, nu au fost curioși să vadă ce este acolo, cu toate că intrarea este gratuită. Eh, poate că sunt sătui. Cine știe? Dar să vedem cât va rezista și ce se va întâmpla după cei cinci ani de fonduri. 

  Tot acolo am vizitat și un foarte interesant cimitir. Așa ceva nu prea vezi oriunde. În primul rând, sunt îngropați acolo turci, greci, evrei, soldați englezi din războiul Crimeii, lipoveni și români, fiecare cu felul său caracteristic. Mai apoi sunt câteva povești foarte interesante. Este o prințesă îngropată acolo, doi îndrăgostiți care și-au găsit sfârșitul în apele Dunării, doi copilași care au plecat după o minge și nu s-au mai întors, dorm acum îmbrățișați. Cimitirul adăpostește chiar și un pirat. Oau! Nu am mai văzut așa ceva până acum! 

  Copilașii sunt îngropați separat, la margine, pentru ca lumea să ajungă mai ușor la ei, în morminte mici, obicei pe care nu l-am mai întâlnit. Am aflat cu ocazia acestei vizite că înotul este o activitate care aparține modernității, oamenii din trecut nu prea aveau această îndeletnicire, nici măcar cei care lucrau pe apă. De aceea numărul morților înecați în acea zonă a fost mult mai mare decât în prezent. 

  Mi s-a părut fascinant locul, cu niște povești extraordinare, unice, cu obiceiuri despre care nu aveam idee. Din păcate, nu se ocupă nimeni nici de el. Iarba este crescută bine, iar pietrele funerare, de o frumusețe aparte, încep să sufere. 

  Mergem mai departe, cu două cuvinte despre Insula Fericirii. Pentru cine nu știe, vorbim despre cel mai nou teritoriu românesc. Acolo își au căsuța de vară o mulțime de păsări, de la cormorani la pelicani superbi. Este interzis accesul pe insulă, decizie foarte bună. Sper să rămână așa.

  Pe barcă este liniște și pace. Pescărușii urmăresc niște oameni care le-au dat de mâncare, cormoranii au o ședință importantă, iar pelicanii se uită gânditori în zare. Nu mai este mult până când vor trebui să plece spre casa lor de iarnă. 

  Pe uscat lucrurile nu sunt atât vesele, însă. Oamenii au multe nemulțumiri. Sunt puțini și nimeni nu îi bagă în seamă. Nu au nici măcar o casă de cultură unde să meargă să vadă un spectacol. Nu au nici toalete publice, nici străzi cum trebuie, nu au nici locuri de muncă. Toate fabricile sunt în paragină, pescuitul nu mai este treabă și tot așa. 

  Nu au pretenții prea mari, dacă stau să mă gândesc mai bine. Chiar deloc. Cu toate acestea lumea pare să îi fi uitat. 

  Autoritățile își bat joc de ei, biserica își bate joc de ei… toți vor să profite de puținul lor, acel puțin obținut cu multă muncă. Am realizat că luăm prea multe de-a gata, noi orășenii luptători pentru… democrație. Bănuiesc că este destul de greu să te ocupi cu tot soiul de cuvinte mari, când nu ai mâine ce pune pe masă. 

  O grămadă de alte suflete nevinovate își duc veacul pe acolo. Câini, pisici, cai, singurei pe ulițe pe acolo… Cu toate acestea nu se plâng prea mult, își văd de viața lor, așa cum pot. Sunt amărâți, dar mutrele lor sunt vesele. Bieții de ei. Vara poate că este ceva mai ușor, despre iarnă nu vreau să știu nimic. 

  Nici ploaia nu vrea să îi viziteze pe acolo. S-a cam uscat totul, deși de jur împrejur este numai apă. Ciudat!

  E greu, cred. Dar ei au delfinii, păsările, soarele care se oglindește în mare, nuferii și valurile, au prințese care își caută lumea prin nisipuri și pirați adevărați. 

  Gazdele noastre au fost extraordinare. Nu închideau poarta, căci nu era nevoie de așa ceva. Camerele au fost minunate, comode și curate, mari și familiare. Nici măcar nu s-a comparat cu mizeria și oribilitatea întâlnită în locuri unde mergem ahtiați, ca niște nebuni să ne închinăm. 

  Doamna Cati ne-a primit în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, cu mâncare extraordinară, chiar și pentru mine, cea care nu mănâncă carne, nici măcar pește. Dar prăjiturile au fost din altă lume, iar despre mujdei nici nu am cuvinte. 

  Nea Matei este o carte deschisă. Cu acel fler extraordinar al omului sincer, plin de poante și de lucruri amuzante. Munca înnobilează sufletul, este foarte drept.  În fiecare zi au sosit legumele proaspete din grădina lui, roșiile acelea care au dispărut demult în marile orașe. 

 Am stat pe leagănul din curtea plină de flori interesante și m-am întrebat de unde știu vacile să vină acasă singure în fiecare seară…