Mă întreb câteodată de ce m-am străduit eu să învăț, să merg la facultate, să trec peste imensele lacune ale unui sistem stupid și deficitar de învățământ, cu niște profesori care nu cunosc meserie și sunt frustrați, de ce și azi când nu mai profesez, mai studiez noutăți și teorii, când puteam pur și simplu să mă uit la filme și să citesc pe internet, că doar de aceea este, nu?
Observ cu tristețe că în zilele noastre a face un copil nu mai este același lucru natural care a fost mereu, ci a primit conotații de extraordinar și vine la pachet cu un milion de drepturi. Femeia de azi face un copil și primește împreună cu acesta o tonă de diplome, pe tone de domenii diferite. În loc să realizezi că ești acum responabil de o mică viață și că trebuie să fi exemplul extraordinar de urmat pentu copilul tău, să îi oferi tot ce ai mai bun și aici nu vorbesc doar despre lucruri scumpe, cursuri felurite și poze pe facebook, ci despre capul tău ăla deștept și despre mintea ta aia deschisă și mai ales despre sufletul tău mare, devi brusc responabil pentru cei din jurul tău și ai sezația că ai primit dreptul de a judeca. De ce naiba totul este pe dos? Eu nu înțeleg.
Cum poți tu să te dai în spectacol pe net, să iei pe cineva la întrebări despre viața sa personală, despre relațiile din familia sa, când discuția era despre cu totul și cu totul alta? Mai mult de atât cum poți tu, neica absolut nimeni să începi să jonglezi cu diagnostice, cu care, apropos, nu este nici de joacă și nici de glumă?
”Tu suferi de o depresie„ , da cum poși să spui așa ceva? Căci dacă chair poți, atunci ar trebui să joci la loto. Cine ești tu să te bagi în asta? Așa îmi place de mult stilul românesc, nu e bine așa, nu face așa, îți spun eu ce este cel mai important pentru tine, căci, de, eu știu. Românul este de felul său specialist în absolut orice domeniu, fără doar și poate, de la medicină (mai ales acolo, căci lasă-l pe doctor că nu știe el ce spune, dă-i naibii de ani de muncă și studiu,am citit eu pe net) pâna la fizică cuantică. Mai mult, dacă avem o doamnă care a născut îți va spune din start „draga mea, eu am copil și îți spun ieu ce trebuie„ și cel mai important nu ai voie să ai o părere dacă tu nu ai născut, chiar dacă, să zicem, prin absurd tematica nu are legătură cu așa ceva, sau și mai rău ești băiețel.
La ideea de „ce zice soțul tău„, am înnebunit cu totul și dacă ziceam ce avam pe suflet era nasol rău. Adică te bagi cu bocancii în viața personală a cuiva, pe net, nu oriunde altundeva, conform bancului, „aici să vadă toată lumea„ și iei tu lumea la întrebări. Discutam ieri cu o simpatică și stimabilă doamnă, despre cum ești mai în siguranță în propia ta bulă, în propia ta lume, căci în cea de afară ești în mare pericol să ajungi nebun și împrună concluzionam că lumea se dă de-a rostogolul și se va opri într-un copac. Ei bine azi îmi dau seamă cu nu este nevoie de ies din casă, căci cel mai mic contact cu lumea de afară, chiar și lumea virtuală poate să mă înnebunească. Este, deci, ca în acel extraordinar moment a distinsului domn Mălăiele „cum am ajuns nebun cu nervii„. Pentru a fi deci în siguranță, trebuie să fi în bula ta cu totul și să ai contact exclusiv cu cei pe care îi alegi, azi îmi dau seama că lumea s-a lovit deja de copac, și-a împrăștiat creierii peste tot și acum am devenit altceva, ceva urât.
Altcineva spunea ieri că lumea nu mai este normală. Dar este penibil să spui așa ceva, căci ce este normalitatea? De notat faptul că normalitatea, împreună cu draga de ea democrația, se definește în funcție de majoritate, ne place sau nu, din păcate. De ce este penibilă această constatare? Nu mai este normală implică faptul că a fost cândva și nu prea cred. Asta este realitatea zilelor noastre și nu doar. Ajung iar la aceeași concuzie, nu poți să fi excepțional și normal în același timp, căci în momentul în care ai sărit din tipare și nu mai faci exact cum știe cucoana de la etajul doi că trebuie făcut, ai pus-o-n fericire. Ah și ghici ce? A ieși din tipare te face pe loc anormal. Că nu contează? Bineînțeles că nu, dar asta este o altă discuție.
Mic așa am un p.s aici. Nu înțeleg ce se întâmplă cu oamenii din autobuz și ușița aceea mică de șofer. Adică te urci acolo, te bagi în ușă și stai, în condițiile în care nu cobori prea repede și autobuzul este jumătate gol și apoi când vezi că lumea se ridică pentru următoare stație te tragi mai în față și când oprește nu cobori. Și trebuie să zic ceva și într-un fel sau altul să mă rog de tine. Mi s-a întâmplat și ieri și azi. În concuzie nu este vorba despre a fi normal sau nu, este vorba despre creier, care săracul este un munchi și nefolosit se atrofiază și începe să dea rateuri.
Pe bune acum, sunteți cu toate mințile la voi?
