Sunt diminețile acelea în care singurătatea îți este cea mai bună companioană. În rest, mă grăbesc de atâta ori, încât îmi uit originile. Azi nu vreau decât să mă rog aburilor din cana de cafea, care împrăștie aroma peste tot. Și o fac, pentru că nu mă oprește nimeni.
Deschid larg geamul și mă zgribulesc în fața acelor momente de rece care mă cuprind. Miroase frumos, a cafea cu pădure. Nici că se poate mai bine. Mă uit în tăcerea unui lumi pe care nu o pot cuprinde. Soarele este undeva, îl știu acolo printre nori. Îl caut, cu toate că nu recunosc asta.
– Pssst, pssst!
Mi s-a părut că aud ceva, dar nu este nimeni pe nicăieri.
– Psssst, hei, tu! Cum te tratează iarna?
Mă tot uit și nu văd altceva decât un trupușor micuț și negru, încheiat de un cioc cărămiziu și două mărgeluțe pe post de ochi. Se învârte veselă prin verdele nemuritor, iar piciorușele sale scot un scârțâit ușor atunci când calcă pe bucățile înghețate.
Se oprește din freamăt și vine un pic mai aproape de mine. Asta mă încurajează să mă plâng și încep. Cum e frig, cum e rău, cum mai mă supără în gât, cum așa și pe colo și dincolo. Îi spun de toate. Și mă ascultă, ce-o să facă?
Când în sfârșit termin de plâns de-ale lumii și-ale nelumii, micul negricios se uită blând la mine.
– Dar ce simfonie de culori, albul înghețat peste verdele nemuritor, dar ce simfonie de glasuri în prag de iarnă! Uite la zăpadă, că seamănă cu spuma din cana ta.
Și mă uit, bineînțeles. Și își vede mai departe de treabă, se foiește zgomotos în gardul cu ciudată îmbinare între viu, mort și înghețat. Mai are și dreptate pe deasupra! Ce simfonie de ciripituri se aude din pădure în miezul iernii. Ciudat… tare ciudat. Și pleacă așa fără să spună măcar un pa. Ce pasăre rea!
Stau acolo cu cafeaua caldă în mână și parcă m-am mai încălzit un pic. Nu văd soarele de nori, dar știu că este acolo. M-am mai liniștit. Cum mă tratează iarna? Deja îmi pare rău că am zis de rău.
O văd iar scârțâind în pace prin zăpadă. Parcă mi-a făcut semn înainte să plece. Nici nu mai știu, mai bine să închid și să mă duc în casă, nu știu eu prea multe despre lumea de afară.
Povești de la ferestră. Cu drag, Ioana Trif
