Am ajuns să mă urc în tren, așa cum am zis. Dar hei, este nedrept să-i spun tren, pentru Orient Expresul este un vis frumos și nimic mai puțin. Ce nebunie! Am călătorit prin munți cu zăpezi pe creastă, iarbă verde și proaspătă de primăvară, o lume întreagă printr-un geam.
Canapeluțe mici și cochete, învelite-n pluș albastru, atât de moale de-mi vine să dau cu mâna peste el mereu, repetitiv și imediat obsesiv. Totul este atât de comod și un parfum de iasomie ne încântă tot mereu, așa încât îmi simt capul ușor și mintea cât se poate de odihnită.
Văd lumea fără să o ating și atunci pot visa că de fapt este bună în ritmul trenului tic-tic-tic, trenul merge nederanjat. Am o măsuță drăguță la care stau și un caiet în care să notez diverse. Parcă nu am stat mai bine în viața mea!
Un tip simpatic și îmbrăcat ciudat Îmi servește o cafea cu lapte spumat. Mmm…mirosul este minunat! Drumul nostru merge mai departe, în sus și-n jos, trecem prin câmpii, peste munți și ape. Uneori mă întreb unde merg, unde vreau să ajung, dar până la urmă contează așa de mult?
- Cu ce vă mai servim, doamnă?
- Mmm, ciocolată belgiană!
Trenul merge mai departe, nici încet, nici repede. Găsesc un tânăr brunet, îmbrăcat cu haine ciudate, vechi. Soarbe tacticos dintr-o cană de ceai și se uită pierdut pe geam. În față are o scrisoare cu sigiliu pompos și roșu. Arunc o privire peste umăr, căci nu-mi pot stăpâni curiozitatea. „Vă aștept cu drag, semnat contele Dracula„. Hm…interesant.
În restaurant totul este fandosit minune mare, farfuriile de cristal strălucesc în lumina candelabrelor, iar fețele de masă sunt fine, de mătase. Meniul este atât de complex, că eu nici măcar nu-l înțeleg. Și ca să spun sincer, nu vreau să mănânc decât cartofi prăjiți, deloc pretențioși. Poate și cu un castravete murat pe lângă. E drept că domnul chelnăr îmbrăcat la patru ace se uită la mine cam strâmb, dar îmi aduce ce i-am cerut.
Mănânc cu pofta unui copil și recunosc că gustul este magic. În timp ce-mi fac plăcerea culinară vine la mine un domn super fandosit și se așază la masă. Cam indiscret nenică ăsta să vină așa tam-nesam, neinvitat în timp ce îmi servesc mâncarea, dar mi-a fost rușine de mustața lui aproape albă, așa că nu i-am mai zis nimic. Se uită la mine și mă judecă pentru cartofii mei prăjiți, dar ce să-i fac? Până la urmă este treaba mea.
- Ciudată mâncare domniță dragă, dar până la urmă nu-i treaba mea, nu?
- Păi nu. Mă scuzați dar cine sunteți dumneavoastră?
- Hercule Pierot mă intitulez, iar prin târg umblă vorba că vă sunt pe plac crimele…
Ce individ interesant, ce povești captivante, ce nebunie! Din vorbă-n vorbă am reușit să-l conving pe fandosit să guste și el o porție de cartofi prăjiți, cu ou și castraveți murați. A fost în totalitate încântat!
Trenul a mers mai departe, cu ticăitul lui suav, peste lume, departe. Am văzut picurii de ploaie pe geam, ploaia de primăvară scăldând lumea, tic-tac. Ceasul mă învăța cu rutina, tic-tac. Fiecare gară era plină de oameni care se îmbulzeau să vadă minunea pe șine, voiau să facă cu mâna călătorilor. Trenul mergea către Istanbul. Ei bine, poate că altădată. Acum am de gând să merg în altă parte.
Mă așez să dorm liniștită în patul stufos și moale, iar trenul merge mai departe, prin lumea, noaptea, tic-tic-tic, cu luna deasupra lui și picurii de ploaie care se rostogoleau pe geam, dimineață mă așteaptă Praga.
Tic-tac.
