Aș vrea să scriu despre stăpânul orb și slujitorul mut. Căci acestea două îmi mănâncă sufletul în fiecare zi, trezesc în mine revolta, frustarea, groaza, teroarea. De ce simt teroare? Pentru că deși trăim aceleași lucruri, le vedem la poli opuși. Am văzut doi dictatori târâți către judectă care erau mai mult decât orice altceva șocați. Poporul român a tăcut din gură, a părut mulțumit, vesel și fericit și peste noapte s-a arătat că nu este așa. Dictatorii au fost surprinși, căci ei trăiau o altă realitate și erau iubiți. Moartea a fost singura care le-a surâs în momentele acestea, căci poprul iubit și-a întors spatele.
Ei bine, lucrurile nu s-au schimbat azi cu mult. Nu suntem obișnuiți din educație să ne strigăm puternic drpturile, mergem târâș mereu de teamă, pe la colțuri ne adunăm să ne spunem nemulțumirile, iar în ochii noștrii se citește ura și neputința. Dar de ce neputință? Nu putem schimba nimic la nivel înalt, puterile ne folosesc ca pe niște jucării nereușite și ne este teamă mereu să nu apară un model mai bun, mai ieftin iar noi să fim uitați undeva. La nivel micro, lucrurile stau la fel. Cum să spui, ce să faci? Oricum nimeni nu ascultă, oricum nimeni nu vede, oricum nimic nu se schimbă. Nimeni nu ascultă și zic eu dar o să mă trezesc singur. Ce pot să spun, mi s-a întâmplat și nu o dată, să vorbesc, să spun, să mă agit și să fiu pusă la colț pentru că eram singura care vorbea. Si până la urmă ce știu eu? Așa că țin cont de adaptarea omului și fac ceea ce se poate să supraviețuiesc.
Mă uit în jur și îi văd pe acei oameni nemulțumiți, pe care îi auzisem câteva clipe mai devreme cum zâmbesc printre dinți la apariția conducătorilor, cum totul este minanat, cum totul merge strună și mă întreb până când?
Am învățat din istorie un lucru și anume că nu rebelul, nu dizidentul, nu cel ce este pe dos reprezintă pericolul. Astfe de oameni au tendința de a juca pe față, sau de a se retrage, cu riscul de a deveni brusc persoana non grata pentru tupeul și nesimțirea arătată. Pericolul este reprezentat de cei aceia în fața cărora puterea este oarbă, căci este plăcut și ușor mângâiată pe spate și totul pare frumos și înfloritor. Ei bine aceea se întorc peste noapte și atunci când prin ocazia își mușcă de gât stăpânul preferat și îl pune la pământ.
Stăpânul nu vede nici un semn, e vesel fericit și în urma lui lucrul merge perfect. Nu aude mârâitul din surdină, de ce? M-am tot întrebat. Poate nu vrea, sau și mai simplu poate că nu îl recunoaște, sau poate este acoperit de cântecele de glorie care răsună fals pe la colțuri. Dar pentru mine semnele sunt cât se poate de clare. Faptul că timpul trecere și nu se tranformă nimic în praf, căci cu asta îți va da stăpânul peste nas, nu însemnă nimic. Totul se chimbă în câteva secunde și atunci este foarte târziu.
Stau și mă gândesc ce mutră trebuie să fi avut Cezar, în timp ce murea pe treptele Romei sale iubite, înjunghiat nemilos de toți aceea pe care îi crescuse. Da și el, și Brutus, fiul său, avea cuțitul plin de sânge. Cu siguranță cu o zi înainte dacă l-ai fi întrebat ar fi zis că totul este perfect, căci toată lumea tace. Dar ar fi fost cam greu să îi spui lui Cezar că lucrurile cam scârțâie, nu?
Stăpânul este orb și slujitorul este mut. Cu toate acestea dintre cele două, să nu uităm că slijitorul vede foarte bine când își înjunghie stăpânul, iar acestuia din urmă nu îi mai folosește la nimic că poate să urle.
