Obsesia omului pentru rău

Până a căzut, dumnezeu l-a considerat pe diavol, podoaba cerului.

Arthur Miler

 Omul are o obsesie pentru rău, genetic, cred că. Acest rău este necesar pentru a juca rolul țapului ispășitor. Nimic nou sub soare, aș spune eu. Trebuie însă să spun că ipocrizia are un rol de cinste în toată această poveste.

 Omului îi era teamă de vechii zei și o recunoștea fără probleme. Știa despre ei că pot fi cruzi și nemiloși, dar mai ales că nu le place să fie jucați pe degete. Și atunci umbla omul pe vârfuri de teamă să nu îi supere. Forța lor stătea în natură și omul o știa foarte bine, așa că fără să vrea neapărat, dar de teamă, o respecta și se îngrija de ea.

 Mai apoi a venit dumnezeu. La început omul s-a temut de el, pentru că se mânia des, iar pedepsele erau pe măsură, molime, potop, foc și multe altele. Cu siguranță nu te puteai ridica împotriva sa.

 Imediat după aceea a sosit la butoane un dumnezeu al milosteniei. Din acel moment pionul central al creștinismului a devenit adversarul său. Omul nu făcea voia domnului său din iubire pentru acesta, ci din teama față de pedepsele diavolului.

 Mai târziu toată lumea a devenit liberă să facă politică. Și este acum, mult mai simplu să discuți despre rău, căci se materializează mai ușor, mai uman, mai aproape. Ca întotdeauna părerile au rămas împărțite, dar fiecare crede că deține puterea adevărului absolut.

 Și mai bine pentru om, a devenit stăpân absolut peste tot. Nu mai trebuie să se îngrijească de natură, sau să îi pese de ea, pentru că nu îi mai pasă nimănui. O poate în sfârșit distruge după bunul plac.

 Desigur, la sfârșit, vom avea o multitudine de scuze și de „rău„ pe care să dăm vine, din toate domeniile.

 Obsesia pentru rău este cea care ne conduce. Îl vedem peste tot, discutăm despre el mereu. Și desigur, este vinovat pentru orice, oricând. Este mult mai simplu să stai pe margine și să ai un țap ispășitor bine pregătit să fie scos pe post de scut.

 E mai simplu așa, căci o altă variantă ar presupune să ne uităm la bârna din propriul ochi. Așa am constata cu stupoare că acest rău îndepărtat la care ne uităm noi este parte a noastră. Și atunci nu am mai putea fi atât de morali pe cât ne-am dori și pe cât ar da bine.

„Uite-l pe ăla ce face, din cauza lui suntem aici” ar deveni brusc ”Ops, eu încerc să păcălesc și să fur pe unde pot și cum pot”. Sigur că dacă începem să ne uităm mai atent la noi ne vom îngrozi.

 Poate de aceea suntem atât de obsedați de rău, de diavol și de coarnele lui, pentru că pe ascuns, prin baie, ne pipăim cu mare atenție creștetul moale al capului să vedem dacă nu cumva ne-a crescut ceva și ne vom deconspira între timp.

 Ceea ce nu vrem însă să recunoaștem este că obsesia este incredibil de periculoasă.   Același lucru peste tot, îl vedem oriunde, discutăm despre el oricum, în orice circumstanțe, nu mai cunoaștem altceva, abia atunci ajunge acesta să triumfe.

 De ce nu discutăm despre frumos? De ce nu ne uităm la alții în căutarea binelui și a exemplelor potrivite? De ce răul și negativul sunt cele care ne fac fac inima să trasară? Oare nu din cauza faptului că ne este teamă de comparație?

 Cu cât atragem mai mult atenția asupra răului, cu cât vorbim mai mult despre el, cu cât povestim din nou și din nou despre același lucru, cu atât sunt șanse mai puține ca cineva să se uite înspre noi și să înceapă să ne analizeze. Și atunci avem șanse mai mici să ieșim șifonați de acolo.

 Păi dacă ne uităm la exemple pozitive, dacă ne uităm la frumos, noi vom păli în această comparație și nimeni nu vrea asta!

 Cu cât diavolul este mai urât, mai negru, mai ciudat, mai crud, cu coarne mai mari și copite mai grotești, cu atât dumnezeu iese mai bine din toată schema aceasta, fără să se strofoace prea tare.

 Omul nu vrea, deci, să facă tot posibilul să se îmbunătățească, să fie mai cinstit, mai curat, mai pregătit, ci vrea să aibe un cineva spre care să arate cu degetul. Acel exemplu negativ, ca s poată spune „uită-te la mine, eu sunt extraordinar pe lângă x”.

 Obsesia pentru rău a omului nu este neîntemeiată, cum pare de la distanță, nici morală, cum pare de la altă distanță, ci foarte foarte bine gândită.

 Totuși mereu există pericolul ca acest mare rău să se materializeze și atunci să vezi circ. Nu de alta, dar ne trezim brusc trăind în lumea lui, căci binele și frumosul au dispărut cu totul, din simpla nebăgare în seamă.

Respectați diavolul. Cândva a fost adjuncul lui dumnezeu. La următoarele alegeri s-ar putea să reușească.

Valeriu Butulescu

Ioana Trif