Nu mai vreau o pauză de la mine!

animal 1560209 1280 780x522 - Nu mai vreau o pauză de la mine!

Am fost supra ponderală de mică, după aceea am suferit de obezitate, într-o anumită perioadă. Greutatea mea a fluctuat, dar mai mereu a fost peste limitele normale. Am dat vina pe foarte multe, pe genetică, pe metabolism, pe arderi, pe noroc? Nu știu, mai spuneți voi. Clar discutăm despre un număr de factori implicați, dar mi-a luat o mulțime de ani să realizez că vina principală  este a mea. Este vorba despre alegeri, nu mereu putem externaliza vina, chiar dacă așa ne dorim.

  Sigur că problemele au început din cauza adulților din jurul meu, care nu au știut cum să ajute, au făcut ce au putut, ce au crezut că este mai bine, de cele mai multe ori ignorând situația, ignorând kilogramele în plus. Am mâncat haotic, prăjit, dulce, fast-food, patiserie, sucuri. Da, am prins și perioada de început a acestor produse, care intrau pe piață în timpul copilăriei mele. Lucrurile s-au schimbat aproape peste noapte, dintr-o dată magazinele erau pline de cornuri și pungi colorate, care mai de care. Un lucru nou, poate că părinții și mai ales bunicii nu au știut, de la început, cum să facă față, la ce să fie atenți, iar noi am zburdat liberi prin câmpul cu zahăr și bulbuci. Probabil că în acele momente au intrat în luptă și ceilalți factori menționați mai sus. Arderi, metabolism, construcție și așa mai departe.

  La o discuție recentă cu bunica mea am întrebat-o de ce mi-a dat tone de cartofi prăjiți, dulciuri și toate nebuniile din lume, nesănătoase și periculoase. E târziu, da, dar am problemă și mă străduiesc să o rezolv și pentru asta trebuie să o cunosc. A zis că mi-a dat ce am cerut. Aha, deci am descoperit rădăcina problemei, adulții au dat vina pe mine, fără ca măcar să stea o clipă să se gândească. Da, a fost mai simplu pentru ea, am priceput.

  Și mai mult de atât, a fost un concurs de popularitate. La cuțite cu cealaltă bunică, care punea importanță pe niște reguli de masă, ce mănânci, cum mănânci, când mănânci, un program, un nu pentru zahăr și iar zahăr. Sigur, copilul a ales. A fost nedrept și incorect. Dar am ales varianta dulce, bună, anarhia.

  Greutatea nu a fost așa o problemă, nu ceva ce merita tratat, nu ceva care merita atenție. Era vorba despre școală, despre lucruri importante, ce mănânci, cum te simți în legătură cu ceea ce mănânci, lucruri care nu se discutau, nu li se dădea nicio importanță. Am fost un copil sănătos. Obez, dar sănătos și vesel.

  Copii sunt răi, spun tot ce le trece prin cap, lovesc cu vorbe. Adolescenții sunt răi cu ei înșiși. Sunt gras, dar în loc să fac ceva, acest fapt mă pune la pământ. Tinerețea, ei bine, altă gâscă-n altă traistă. Neasumare și mai mare. Dorințele s-au schimbat, dar nu am fost capabilă să arunc un ochi în cercul vicios, ba din contră, l-am făcut și mai mare.

  Greutatea, da, o problemă. Grăsime pe organe, altă problemă. Ce înseamnă pentru mine mâncarea? Un subterfugiu emoțional. Neasumarea mă duce să mănânc, prost, bineînțeles. Ori prea mult, în căutarea unei senzații de bine, rapidă. Ori prea puțin, spre deloc, ca urmare a vinovăției simțite.

  Nerecunoaștere și neasumare. Nu te poți apuca de mișcare și de sport când ești mare, pentru că se uită toată lumea la tine că ești… mare. Nu poate să-ți placă mâncarea, nu poți să recunoști așa ceva nici față de tine, pentru că ești mare, nu? Ești purcel, care bagă în el tot ce găsește. Nu te poți gândi la haine, de exemplu. Nu de alta, dar cu orice te îmbraci, concluzia este aceeași. Ești mare.

  Îngropi emoțiile, mergi mai departe și nu mai are rost să te apuci de o schimbare. Nu de alta, dar ai fost acolo de o mie de ori, ai ținut diete peste diete, cele mai multe în secret, ca și cum făceai ceva greșit și imoral. Și oricum, dacă o viață întreagă ai fost așa și lucrurile au mers mai departe, ce rost mai are să te chinui? Întrebări fără răspuns, pe care, de cele mai multe ori le pui înapoi pe raft. E bine așa cum sunt, merg mai departe. Sigur eu am fost într-o parte, corpul meu în altă parte, o ruptură atât de mare, încât nici măcar nu o pot pune în cuvinte.

  Imediat împlinesc 1 an de când am început, cu greu, cu scepticism imposibil de măsurat, o încercare de schimbare. Am mers încet, am căscat ochii la mine, la emoții și nevoi. Deocamdată am o diferență de 15 kg, la ultimul cântar. Dar nu asta este bucuria mea.

  M-am schimbat și am început să simt lucrurile diferit, să le înțeleg, de data asta știu că nu am o zi când se termină dieta și gata. Pun pe hârtie un număr și s-a terminat, mă pot întoarce de unde am plecat. Acum nu mai vreau să mă întorc acolo, vreau să înțeleg cât mai multe despre mine, despre cum funcționez, care sunt așteptările mele și unde trebuie să lucrez. Da, asta este bucuria mea. Rezolvarea unor probleme din copilărie, priceperea trecutului și încercarea de a aduce corpul pe linie cu mintea. E o luptă. Dar important este că nu mai vreau o pauză de la mine, nu mai doresc să fiu altcineva.

  Obezitatea este o boală și încep să mă întreb de ce este tratată că indiferență, cu râs de la cei din jur, hahah, ești gras! Nu văd ce e amuzant. Sau e un subiect tabu, nu băgăm în seamă, să nu zicem ceva greșit, să nu jignim. Sau pe acasă, de la adulți la copii, la, nu știu, lasă, că poate crește și trece de la sine, suntem prea ocupați pentru așa ceva.

Am vorbit mult, dar sper că am răspuns la întrebarea: care este povestea ta?

235254341 3956599054469022 1982880106145174197 n 1 - Nu mai vreau o pauză de la mine!
Ultimele postari ale lui Ioana Trif (vezi toate)
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *