Gala aceasta a personalităților pe care am început-o va fi formată de toți cei care îmi sunt mie dragi și sincer am planificat o anumită ordine, dar nu am să mă țin de ea, evident. Nu de alta dar mai apare cîte ceva neprevăzut și îmi mai apare o idee.
Cum este și cazul de față când am dorit să scriu o recenzie, dar mi-am dat seama că ar fost foarte frumos să notez mai întâi una alta despre autorul cărții. Acesta îmi este mie atât de drag și mi-a marcat atât de tare viața și gândirea, încât nu am cuvinte să spun.
Nici nu prea știu cum să încep să vorbesc despre așa un om, dar am să încerc. Discutăm despre Neagu Djuvara, istoric, diplomat și un mare mare om. S-a născut la București, la 18/31 august 1916, într-o familie aristocrată de origine arromână. Tatăl, pe numele său Marcel Djuvara, ofițer al armatei romăne în timpul primului război mondial, a murit în anul 1918 de gripă spaniolă. Mama sa, Tinca Grădișteanu făcea parte din clasa vechilor boieri munteni. Și mai frumos de notat este Trandafir Djuvara, un mare diplomat și ministru în vremurile regalității românești. Înțeleg din ceea ce a spus Neagu Djuvara despre bunicul său că era un antigerman convins, un francofil convins, cu o istorie extraordinară, de la care acesta a luat microbul diplomației. Interesant mi s-a părut ideea că domnul Trandafir nu a fost de acord cu căsătoria fiului său cu o boieroaică, însă nu a avut ce face.
Din interviul dat despre bunicul său mi-a fost clar că acesta a însemnat foarte mult pentru Neagu, care a făcut tot posibilul să i se ridice la înalțime. Bunicul a fost cel care a încercat să suplinească absența tatălui, dar a fost o personalitate mai dură și mai rece.
Nu spune prea multe despre asta, bănuiesc că lumea copilăriei sale nu se compara cu felul nostru de a vedea lucrurile, dar cred că moartea lui Marcel Djuvara l-a afectat teribil atât pe el, cât și pe bunicul lui.
Și-a iubit enorm de mult mama, care a înlocuit cu brio lipsa tatălui și spune despre ea că era extrem de talentată (terminase conservatorul) și îi plăcea la nebunie să o asculte cântând la pian. Spunea că marea dragoste a vieții lui era mama sa. Mi s-a părut minunat felul în care vorbea despre copilările, despre vacanțele pe care le petrecea la țară la o mătușă de-a sa, la bucuria pe care i-o aducea câmpul și natura.
A studiat la Sorbona, atât istoria cât și dreptul. A fost, la început, curier diplomatic la Stockolm și a rămas o bună parte de timp în Suedia. După preluarea compltă a puterii de către comuniști hotărăște să rămână în exil. Faptul că se trăgea din vechea boierime, relațiile bunicului său cu monarhia, cu Brătienii și alți oameni politici ai respectivelor vremuri, ar fi fost puncte negre în cv-ul domniei sale în fața noului regim.
Da, da, multă lume nu vede acest exil cu ochi buni, ci îl vede ca pe o trădare, ca pe o lașitate. Dar oare dacă i se risiprea viața, ce? A da, devenea martir, dar comunismul în România tot atîta rezista. Sau eu știu? Nu îmi pot da seama, e foarte simplu să acuzi și să spui ce ai fi făcut tu, din afară. Eu una mă bucur că l-am avut pe acest mare domn atâta timp și că nu s-a pierdut în mâinile unor huligani. Ce să spun, mi-ar fi plăcut să aud ce are de zis și ultimul țar Romanov, dar hei, nu a fost să fie.
Militează totuși pentru țara sa de acolo departe, cu toate că lucrurile au mers bine pentru el, ca dovadă a faptului că nu a uitat de țara sa.
În 1961 pleacă în Africa, unde stă douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger și profesor la universitate în același timp. Cumva în mintea mea imaginea lui Neagu Djuvara nu prea s-a potrivit cu imaginea Africii, dar cred că acest lucru se află doar în mintea mea, pentru că nu l-am auzit vreodată să se plângă de ceva legat de respectiva perioadă.
În 1984 ajunge la Paris, unde rămâne până în 1990, când se întoarce în țară. Mi s-a părut minunat acest gest de a veni înapoi în țara asta. A condamnat regimul și a revenit, cu toate că toți acei oameni care au trăit pe vremurile respective sunt tot aici. Un regim nu poate fi format dintr-o mână de oameni, este format dintr-o majoritate a poporului. Dar s-a simțit mereu bine aici și a revenit, deși nu prea știu dacă s-a profitat la maxim de prezența sa. A fost numit doctor honoris causa, general, decorat și toate cele, dar pentru mine nu contează asta. Dacă doriți să știți mai multe despre acestă parte a sa, se poate citi în multe locuri, căci bravada unui stat ingrat este pe toate gardurile.
Părerile istoricilor legate de unele dintre teoriile sale sunt împărțite. Dar acesta este articolul meu despre domnia sa, așa că se va așterne aici părerea mea. Faptul că a luptat foarte mult să arate că felul în care a fost prezentată istoria noastră în diferite timpuri nu este compltă și de multe ori nici corectă, iar scopul a fost unul politic, mi se pare un punct de vedere foarte interesant. Adică a criticat și a apărat fiecare regim în parte, în funcție de bune și rele. Ne doare sau nu să recunoaștem, putem găsi și lucruri bune acolo unde criticăm, dar trebuie să fi bine înfipt pentru a recunoaște.
Și noile sale teorii legate de proveința și rădăcinile poporului român sunt mult dezbătute și probabil istoricii nu se vor pune de acord prea curând, fiecare dintre ei considerând că are dovezile necesare să fie de acrod sau să contrazică. Dar cred că fiecare perioadă a fost așa, iar lucurile nu au devent clare decât mult mai târziu.
Foarte interesant mi s-a părut faptul că deși a locuit ăn afară, deși ani de zile țara nu i-ar fi oferit altceva decât un rug, a refuzat cetățenia franceză. Când am citit despre acest lucru mi-a fugit mintea într-o mie de locuri. Nu vreau să deschid aici un subiect extrem de dezbătut la noi în țară și nici să discut etnie și politică în acest articol pentru că i-aș păta memoria.
Pot să spun despre el că avea darul minunat al povestirii. De mică am iubit poveștile, să le aud, să le pun într-un cadru aparte în mintea mea, să le trăiesc. Iar omul acesta a reușit mereu să mă transpună într-un univers apate, atât când am citit cuvintele sale, cât și atunci când l-am auzit povestind; atât despre istorie, cât și despre viața și peripețiile sale.
Întreaga sa viață a fost o povestire și mereu l-am privit cu respect și o ciudată afecțiune ca și cum ar fi făcut parte din viața mea. Mai am eu așa niște personaje pe care le plac, dar de obicei se află în istoria îndepărtată, cam el a fost singurul cu care am avut onoarea și plăcerea să împart același timp. Cu toate că tăia și îl vedeam live căpătase deja izul isoric al celorlalte personaje din capul meu.
Orice s-ar spune despre el, a fost o enciclopedie, un destin aparte, un personaj pe care universul l-a ferit și l-a ținut în viață și citov mult timp, cred eu, cu un scop. Din fericire comentariile răutăcioase, isteriile clasic românești, demagogiile, naționalismul de prost gust și patriotismul prost înțeles nu îl pot atinge. Nimeni nu este perfect, toată lumea face greșeli, asta e clar, dar de aici la a arunca cu diverse materii în cineva este cale lungă.
Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu el, în realitate zic, pentru că în mintea mea se întâmplă foarte des, dar cine știe?! Nimeni nu știe defapt cum funcționează universul acesta minunat.
Ne auzim!
