Morții, pădurea și Oituzul

bun 1 - Morții, pădurea și Oituzul


  Drumul este întortocheat, cu serpentinele lui strânse și singuratice. Nici vremea de afară nu vrea să ajute. Plouă, încet și mărunt. Deschid geamul pentru că simt nevoia de aer proaspăt. Mă izbește mirosul de oxigen, de copaci scăldați de ploaie și îmi pare că am ajuns în altă lume. Mașina se chinuie să țină drumul, să găsească de fiecare data șoseaua șerpuită.
  Copacii se țin strâns legat unul de celălalt, de teamă să nu fie despărțiți. Foșnetul lor este singurul care se aude. Tragem tare să urcăm trecătoarea și nu este un drum pentru oricine. Ploaia bate nervoasă în noi, ca și cum ne-ar anunța că locul nostru nu este acolo. Trăiesc o mulțime de sentimente amestecate toate într-o minte confuză, nebună și plină doldora de întrebări ciudate.
  Miroase a mort, dar nu a carne în descompunere, ci a suflete pierdute pe nicăieri. Eroii stau acolo în pădure și ne privesc cum trecem. Ar veni și ei, pădurea a devenit rece și urâcioasă. Este sătulă și ea de freamătul lor, de plânsetul continuu de durere, de jale și de dor.  Se întreabă unul pe celălalt despre familie și despre ce or mai fi făcând, deși știu cumva că moartea nu așteaptă să i se deschidă ușa, ci este acel musafir nepoftit, pe care nimeni nu îl suportă, dar care vine oricum. Se mint degeaba, s-au dus și ai lor spre alte lumi, cu sufletele amare și mucegăite în piepturi de întrebări fără răspuns.
Speranțele putrezite în oamenii cei mai dragi ajung să miroasă cel mai tare.
–        Oare mai vine, sau nu mai vine? O fi viu?
  Ideea aceea că în orice secundă intră pe ușă, se așază la masă, iar viața are puterea să o ia de la capăt. Acea imagine pe care cei dragi au dus-o în mormânt este mai rea decât o mie de tunuri. Mai bine că nu știu ei despre groaza fiecărei secunde de acolo. Ce trist trebuie să fie să nu ai idee că ai murit! Să înțelegi în adâncul tău de ființă trântită pe pământ că ceva nu mai este la fel, dar să nu poți, să nu vrei. Moartea, unica realitate, supremul război pierdut de milenii și totuși lumea nu vrea să facă pace cu ea.
  Nici cei ce au plecat acasă nu au reușit să lase pădurea în urmă, să o lase în pacea ei, cu toate animalele și treburile ei de pădure. Au deranjat-o și par să o deranjeze pe veci. Au plecat, au dat mamei ocazia de a-i mai pune o dată la masă, de a-i cinsti încă o dată. Au meritat lacrimile ei de fericire, doar că sufletul nu mai era acolo. 
  Tot au venit, din nou și din nou, înapoi la pădure, să îi caute pe cei pierduți, să îngroape totul, să închidă pământul pentru ca morții să nu mai umble liberi.
–        Cu tot respectul, prietene, mergi și dormi, căci vrei sau nu vrei locul tău nu mai este aici. Iartă-mă!
  Doar că ei nu au de gând să asculte, poate că nici măcar nu aud. Stau acolo, sprijiniți de copaci și se uită cum trecem cu mașina. Îmi vine chiar să le fac cu mâna, dar ceva mă oprește, totuși. Dăm de niște case până la urmă. Câte una, două, pe ici pe colo, par că stau înghesuite una în cealaltă, de frig poate, sau mai bine de teamă.
  Mă uit la ele și am așa un soi de fior pe spate. Săracele căsuțe, par așa, puse în vitrina unei alte lumi. Nu sunt abandonate, căci se vede mână de om pe acolo, iar căpița de fân stă în curte. Nu sunt nici măcar niște cocioabe, au o anume statură. Dar sunt triste.
  Și atât de multă bătrânețe este pe acolo! Totul este adus de spate. Femei legate la cap cu cel mai bun batic, în hainele simple dar curate, în zi de sărbătoare merg la biserică. Au văzut te miri câte și au simțit de toate. Cară colivele să își pomenească morții. Cu siguranță au o rugăciune de spus și pentru eroii din pădure. Trebe să fie mare chin să stai să îi asculți.
  Dar viața se târâie mai departe cu timpul atârnat la cingătoare. Nimicul și obișnuința merg și ele pe ulițe purtând în buzunare tot soiul de scrisori de dragoste către fericire. Nimeni nu are curaj să le trimită.
  Cine sunt totuși oamenii aceștia uitați pe aici? Trecem fără probleme prin mijlocul lumii lor fără a înțelege mai nimic din ceea ce se întâmplă, până când pădurea ne acoperă iar cu tristețea de care nu mai se poate lepăda. Morții stau de vorbă pe lângă copaci, tot cu ale lor, cu pâclele groase de întrebări deasupra capului.
–        Oare țara ce mai face?
  Dar nimeni nu le răspunde, bineînțeles. Se întreabă doar să le mai treacă timpul, pentru că nu le intră nici cum în căpățânile sparte că toată lumea i-a lăsat baltă, cu timpul în frunte și așteaptă degeaba să tot treacă.
  Văd o femeie tânără cu un copil în brațe. Viața se chinuie să răzbată pe acolo. Soarele începe să strălucească pe cer și dintr-o dată lucrurile nu mai sunt nici atât de amare și nici atât de negre. Totuși în pădure nu se înțelege că moartea nu are nici o apăsare în fața devizei „pe aici nu se trece”.

235254341 3956599054469022 1982880106145174197 n 1 - Morții, pădurea și Oituzul
Ultimele postari ale lui Ioana Trif (vezi toate)
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *