Sunt un cititor fascinat de lumea cărții, am fost de mic copil. Am citit recent discuții întregi despre cine și ce trebuie să citească, dar mai ales de unde trebuie tinerii să pornească pe acest drum. O parte se agăța strâns de ceea ce se numește literatură clasică, iar ceilalți contestau importanța acesteia din urmă cu toată forța.
Am citit de când mă știu, iar când am simțit nevoia să fiu „rebelă„ atunci m-am făcut că accesată activitate nu este pentru mine. A trecut acea perioadă și am revenit la cele bune, pentru că așa merg lucrurile.
Am citit de toate pentru toți și am primit o tonă de sfaturi despre ce ar trebui eu să fac. E drept că am citit tot ce s-a dat pentru școală, chiar dacă mare parte din ele nu m-au încântat. Dar am să recunosc că amprenta cea mai mare pentru începuturile carierei mele de cititor a lăsat-o biblioteca de acasă, compusă din cărțile părinților și bunicilor mei. Cărțile acelea mi-au fost alături și încă îmi sunt, pentru că revin la ele periodic. Și acum știu unde se află cărțile și ce culoare au.
Nu am fost fan „Ion„, ba chiar deloc, în schimb am mâncat „Pădurea spânzuraților„ la desert, o carte de care îmi voi aduce aminte toată viața, pentru că aveam oreion și trebuia să mă odihnesc, nu aveam voie să citesc. Dar nu am putut să o las din mână.
M-am delectat cu „Lorelai„ vaai ce frumos a fost! Am râs cu „Ciocoii vechi și noi„, o lume care nu s-a schimbat cu trecerea timpului. L-am cunoscut pe Iancu Jianu, haiducul meu preferat, citind cărțile scrie de Bucura Dumbravă, scriitoare de care nici măcar nu se pomenește la școală. Și cel mai mult am iubit „Negura„ de Eusebiu Camilar, unul dintre primele romane despre război din literatura noastră, o carte care nu se mai găsește azi, de studiat nici nu mai vorbesc.
Când aveam tot soiul de trăiri interne demne de un adolescent care crede că lumea stă într-o frunză, m-am aruncat în poezie. Bacovia, Minulescu și Macedonski au fost preferații mei. Ei, sunt și acum.
Deci da, am citit și ce mi-a plăcut mie, „Dracula„, cărțile lui Anne Rice și așa mai departe, dar și literatură de-a noastră, cu toate că profesorii nu au fost mereu încântați. Trebuie să citești ce-ți dăm noi, că știm mai bine.
Când am crescut am simțit nevoia să am cărțile mele, acum bibliotecile mele și le iubesc din tot sufletul. Nu le păstrez intacte, nu suflu pe ele să pară neatinse, nu e acesta fetișul meu. Scriu pe ele, iau notițe, subliniez, notez, le însemnez. Ele au o viață și o experiență pentru mine, nu-mi e teamă de asta. Nu stau în ordine alfabetică, după culori, genuri și autori, ci stau într-o ordine care se află în capul meu. Deși am multe biblioteci știu exact unde este fiecare carte. Așa sunt eu, așa sunt cărțile mele, fiecare individ este unic și liber să iasă din cutie, mai ales atunci când este vorba despre citit.
Totuși cititul are foarte multe căi, unele legate de învățare, altele sunt despre dezvoltare, altele despre informare și bineînțeles, altele despre relaxare. Și atunci când este vorba despre toate căile, mai puțin cea care se referă la învățarea strictă, cuvântul „trebuie„ nu își are loc.
Discuțiile sunt legate de ce nu citesc copiii, dar eu m-aș întreba o țâră cât citesc părinții lor, pentru ca mai apoi să mă întreb cât citesc profesorii și uite tot așa, culminând cu bravii conducători ai societății noastre. Iubirea pentru citit se învață, de asta sunt sigură. Curiozitatea și nevoia de răspunsuri sunt cele care merg la braț cu cititul, dar pentru asta trebuie să existe întrebări.
Unii citesc, alții fac puzzle, sau lego, sau se antrenează, dansează, pictează, fiecare este diferit, iar cultura ar trebui să fie un sport național ca să conteze. Dacă societatea nu dă doi bani pe asta, pe scriitori, pictori, sculptori, actori, dansatori și tot așa, atunci plânsul legat de faptul că nu citesc copiii este nimic. Dar absolut nimic.
Când am vizitat casa lui Cezar Petrescu de la Bușteni, am aflat că a fost cumpărată cu banii luați de pe „Fram, ursul polar„ și mi-am zis în minte, uf, bravo lui, ce vremuri a trăit! Dar noi mergem mai departe, ce să facem? Ne adaptăm, că așa este omul. Dar plânsul nostru este fals, pentru că îmi dau seama de faptul că nu de esență ne împiedicăm, ci de o carapace culturală.
Lasă-l frate să citească ce vrea el, că uite cu vampirii stau bine și acum, că-mi plac mie mult de tot și nu mi-a trecut, cum îmi spuneau adulții când eram copilaș, nu mi-a trecut nici de rock, iaca, stă tot acolo, unde stătea și atunci, la fel și hainele mele negre. Și nu mi-a trecut pentru că nu eram bolnavă, deci ce nevoia să-mi treacă?
Ah, da, nu mi-au plăcut nici „Moromeții„, deloc, deloc, până când a venit bărbatul meu preferat, actorul meu cel mai de suflet să joace în „Moromeții 2„ și asta a fost de curând. Nu-i problemă, lumea nu l-a plăcut nici pe Brâncuși, ba chiar deloc și acum nu mai contenim să-i rostim numele cu pieptul umflat de patriotism.
Asta nu înseamnă mare lucru, doar că îmi este destul de clar că artă cu forța se face greu oricât de tare ne-am tăvăli pe jos. Arta este de sine stătătoare și are forța să se ridice din mocirlă chiar și atunci când oamenii calcă pe ea.
Buba nu este de ce nu citesc copiii, ci de ce naiba nu ne pasă nou adulților de cultură și de educație, acolo, în esențele lor și nu la meditații. Azi îmi permit să mă dau în spectacol cu un așa articol, de ziua mea îmi permit să spun că am fost, sunt și voi fi, cel mai mult un cititor înrăit. Restul e cancan.
