Lupii

  Doamne cât de frig era! Și cum cădea ninsoarea fără nici un pic de milă. Zăpada scârțâia sub picioare, iar lumea era amorțită de frig. Lumea încerca pe cât posibil să stea în case, pe la căldură, liniște și pace. 

  Ea era însărcinată și deja i se vedea bine burtica. Copilul se mișca și dădea din picioare. Nu știa el prea multe. Li se pusese în minte că trebuie să ajungă la țară, să fie alături de cei dragi de anul nou. 

  Dar vremea de afară nu era bună deloc. Cu toate astea, ei nu vroiau nici cum să renunțe. El era cel îngrijorat, ea avea lumea la picioare. Își purta copilul în pântece și nimic nu avea să o atingă. 

 El îi tot spunea că ar fi bine să rămână acasă, dar ea era deja pregătită de plecare. Nu înțelegea de unde vine atâta îngrijorare, nici măcar nu era atât de frig afară! Ce putea el să facă, trebuia să fie de acord cu ea. 

  S-au urcat în tren și au pornit spre ținuturile albe. La oraș era altceva, chiar și cu zăpadă. Dar oamenilor de la sat nu le era așa de teamă de natură și înțelegeau că nu mereu lucrurile sunt așa cum dictează ei. 

  În tren era plăcut și cald. Ei i se părea ceva extraordinar. Parcă dintr-o dată avea alți ochi, căci vedea altfel lucrurile. Toate erau mai strălucitoare, mai frumoase. Ea trebuia să vadă pentru doi. 

  Iarna era atât de frumoasă și de neînțeleasă! Îi plăcuse încă de când era copil. Era un mare admirator al minunații albe. I se părea că totul este atât de elegant și de regal. Și-o imagina mereu pe crăiasă coborând de pe tronul ei de gheață. Gândurile o făceau să zâmbească iar peisajul o fermeca. Îți luase o carte să citească, dar nu era în stare să își ia ochii de pe geam. Se temea să rateze chiar și o bucățică mică de peisaj. 

  Trenul călătorise fără probleme o bucată bună, însă începuse să înainteze tot mai greu. Zăpada grea de pe șine era o problemă tot mai dificil de rezolvat. Trenul se oprise în mica gară a unui sat. 

• De aici nu mai putem merge mai departe, pentru că riscăm să rămânem înzăpeziți, vă rog să coborâți!
• Dar mai sunt optsprezece kilometrii până la satul unde trebuie să ajungem, spuse ea mirată. 

  Dar hotărârea era deja luată. Nu aveau să meargă mai departe și gata. Coborâră resemnați în mica gară de piatră. Lui îi venea să pufăie, pentru că îi spusese doar să stea acasă. Îi spusese că este periculos. Cine pleacă în miez de iarnă, cu ditai burta, pe frigul ăsta năprasnic să se plimbe prin munți?

  Dar ce era să-i mai facă acu? Era târziu. Trebuia doar să adapteze. Se duseseră la o mătușă și aveau să rămână acolo până a doua zi, când aveau să se mai gândească ce este de făcut. Dacă era după el dis-de-dimineață s-ar fi urcat în tren și s-ar fi dus acasă. 

  Dar nu avea nici o șansă. Ea era veselă nevoie mare. Și se părea că nici copilul nu ținea cu el, că tot dădea din picioare și își făcea mama să chicotească. Nu, nici măcar soarta nu ținea cu el. Cât fuseseră puși la masă de mătușa lui – defapt fusese soția unui unchi de-al său care murise de tânăr, dar acolo prin sate nu conta așa de tare – venise ceva văr de-al său și mergea de dimineață în direcția potrivită. 

  De unde urmau să fie lăsați mai erau undeva sub cinci kilometrii. 

• Dacă chiar e, mergem pe jos!

  Pe el îl apucaseră bâzdâcii la gândul că va trebui să străbată cinci kilometrii prin zăpadă, cu soția lui cea foarte însărcinată. Nu se gândea la nimic, era pur și simplu gata să facă orice. 

  Iar el nu putea să o supere. Până la urmă se luaseră la povești cu mătușa, care era dornică tare de musafiri. Avea toate bunătățile din lume pe acolo și le înșirase într-o paradă exorbitantă a gusturilor. 

  Biata femeie se plictisea probabil, așa că făcea de mâncare. Și ce să spui, avea talent. Se lingeau amândoi pe bot de numa numa. El încerca să se mai controleze, că nu era frumos să bagi în tine ca-n spitalul de urgență. Dar ea nu avea nici o treabă. Mânca pe săturate tot ce i se punea pe masă. Iar mătușii îi sclipeau ochii. Era numai ea și mama ei bătrână de ani buni, deja. 

  Se căsătorise din dragoste, povestea ea, dar soarta se arătase crudă. O acceptase și nu se afundase în borcanul cu tristețuri. Dar nu îi mai trebuia să o ia de la capăt. Era căsătorită pe vecie. Se ducea după soțul ei, atunci când trebuia. 

  Bătrâna se ținea bine de tot și cel mai important, era citovă la cap. Era puțin ciudată, dar asta nu i se trăgea de la bătrânețe, așa fusese mereu. 

• Mama a trăit aici toată viața ei. Tata a plecat la război și ea s-a dus să îl conducă. Când s-a întors acasă a aflat că fratele meu plecase și el la război. De partea cealaltă. Era un băiat bun, dar tare căpos, spunea mama. La ceva timp după și-a dat seama că era însărcinată. Nici unul nu a mai venit acasă. Și spune că pe aici, prin trecătorile noastre, umblă morții liberi. 
• Nu se spune, chiar umblă. Eu i-am văzut. Suflete condamnate și fără pace. Ce îți imaginezi tu, tată și fiu care se luptă unul împotriva altuia și care sfârșesc te miri unde își mai găsesc vreodată pacea? Și ca ei mulți alții!

  Bătrâna îi luase pe toți prin surprindere. Ca și cum își calculase foarte bine pașii și venise așa pe vârfuri, să șocheze cu poveștile ei din alte lumi.  Vorbea despre morți ca despre oricare alt fel de oameni și chiar despre morții ei. Înțelesese altfel durerea și suferința. 

  Nu știai ce vârstă are. Era un personaj coborât dintr-un tablou, fără început și fără sfârșit. Fără vârstă. Îmbrăcată în haine frumos țesute și cusute de mână, cu șosete de lână în picioare, era testamentul unei lumi care nu mai exista.

• Mamă, nu știu dacă îi mai ți minte tu…
• Îi țin. Dumnezeu nu mă iartă ca să îmi dea uitarea, mă pedepsește să îmi aduc aminte tot. 

 Fața ei nu spunea nimic, era goală. Nici tristă, dar nici veselă, doar…goală. Scoase o butelcă cu vin negru ca sângele și își turnă un pahar. Îi turnă și ei un pahar, dar ea puse mâna instinctiv pe pântecul umflat și făcu semn din cap că nu îi trebuie. 

• Bea fată un pahar. Va înzdrăveni pruncul pe vremurile astea, în locurile astea. 

  Se gândi la sfaturile doctorului, care îi spusese că un pahar de vin din când în când nu era sfârșitul lumii. Nu trebuia să exagereze, atât. Așa că acceptase tacit paharul. Nu mai văzuse așa un vin. Avea textura uleiului și culoarea sângelui adevărat, vișiniu închis spre negru. Iar gustul era desăvârșit. Simțea că aveau să îi rămână buzele colorate de la textura extraordinară a licorii. 

• Am băut un pahar de vin din ăsta în fiecare zi. Strugurii sunt ai mei, de aici din curte. Soi vechi și mândru, care se face chiar dacă nimeni nu îi dă o șansă. Este secretul meu. Bărbatu-miu a plantat-o cu mâinile lui și cât a fost pe aici s-a îngrijit de ea de numa. Când trebuie să rodească el vine pe aici și o mângâie, îi cântă. De aia este așa.

 Nu era nici nebună, nici bătrână, dar era extraordinară. Iar ea era foarte curioasă să audă poveștile. Zicea că îi văzuse, deci, pe acești morți. Dar cum putea să deschisă un astfel de subiect, cum putea să întrebe așa ceva. O lăsă baltă mai bine. 

  Primiseră o cameră mică și primitoare în care să se odihnească. Îi rămăsese gândul la vinul acela. Niciodată nu mai băuse așa ceva. Și se gândea la el, bărbatul casei, mort pe front, care stătea și își mângâia via. Dar asta înseamna că nu se poate odihni. Oare chiar îl putea vedea?

  Era cazul să se odihnească, avea picioarele umflate de simțea că aveau să crape papucii. Sarcina era deja mare iar ea era micuță și slăbuță. Trebuia să stea mai mult întinsă și cu picioarele ridicate, mai puțin în fund, așa îi tot spunea medicul. Dar asta este datoria lui, să toooot spună mereu și mereu aceleași lucruri. 

  Ar fi vrut să discute cu bărbatul ei despre ceea ce auziseră de la bătrână, îi stătea pe cap. Dar el era mereu mereu ancorat în realitate și nu avea poftă să discute astfel de subiecte. Chiar îl iritau teribil de tare. Ar fi putut să profite de faptul că se dădea peste cap să nu o supere, dar nu era deloc amuzant să discuți ceva așa de important cu cineva care nu înțelege. 

  Îl iubea tare mult și îi plăcea viața lor. Dar el nu înțelegea nici cum. Totul era despre aici și acum, despre demonstrat și atins. Nu înțelegea că deasupra lor se întindea un alt univers, dedesubt altul, după colț altul și tot așa. Banii, serviciul, pătuțul, lucrurile, datoriile. Ancorarea în realitate. Câteodată îl ura pentru că era orb, altă dată era geloasă. 

  El deja sforăia ușor când ei îi zburau departe gândurile. Se gândea cum adică îl vedea, se gândea dacă îi vorbește, dacă îl atinge. Ce simți, cum simți, ce și cum înțelegi așa ceva. Credea, sigur că o credea. Copilul dormea liniștit în pântecele sale. 

  Se trezi brusc, agitată și transpirată toată. Era 3:33. Copilul dădea din picioare ca nebunul. În vis pădurea era albă ca un tablou pictat de un țibliu. Se vedeau din când în când ochi, dar dispăreau repede. Se auzea ceva, un amalgam de vorbe și de respirații. Cineva plângea, altcineva se văita. Durerea se simțea în atmosferă, iar ea o respira. Avea mâna mereu pe copilul care se agita în ea. 

  Ceva nu era bine, o durea, dar sufletul, nu altceva. Neîmpăcare, trădare, nebunie, durere, singurătate, groază, nesiguranță. Le auzea pe toate. Pădurea încerca să le ofere tuturor sufletelor o mângâiere, dar ei se zvârcoleau nefericiți pe vecie. 

  Se culcă înapoi după ce copilul se liniști. Scârțâitul casei o călca pe nervi, avea senzația că umblă cineva pe peste tot. 

• Morții umblă pe aici nestingheriți, tot auzea în mintea ei. 

   Dimineață se simțea uimitor de odihnită pentru soiul de noapte pe care-l avusese. El dormise neîntors, nu avea nici idee despre ce se întâmplase. După micul dejun ieși cu vărul lui afară, să dea zăpada de pe mașină, să poată pleca. 

• Ai dormit bine? era mătușa foarte amabilă. 
• Da, da. Am visat multe bazaconii, dar suntem bine.
• Ai de grijă, copilă, morții pot fi tare urâcioși și nimic nu îi stârnește mai tare ca o viață ce este pe cale să înceapă. 
• Mamă, nu o speria!

 Bătrâna apăruse din neant, iar. Pașii ei de căprioară și felul ei perfect de a fi. Și avea ani mulți, dar câți?

• Nu, nu mătușă, vreau să aud. 
• Pădurea?
• Poftim?
• Pădurea, ai visat pădurea?
• Ăăh, da. 
• Și morții?
• Da.

  Mătușa tăcea din gură, cu spatele lipit de sobă, dar nu părea nici surprinsă, nici nimic. Ar fi vrut doar să evite discuția, dar în rest nimic. 

• Viața cea nouă din tine. Sunt geloși, sunt plini de durere și suferință. Eu știu. Am fost și eu gravidă și singură. Prima oară cu băiatul am visat câte ceva, dar nici nu am băgat de seamă. Mă trezeam noaptea și dădea el din picioare, dar nu m-am gândit. Știam de la mama și de la bunica ce se petrecea pe aici, dar eram tare tare tânără și nu prea credeam. Nu am băgat de seamă. 

  Retrăia fiecare moment și își punea mâna pe pântece așa, din reflex, în căutarea pruncului care nu mai era acolo. 

• Dar când am fost gravidă cu ea. A fost rău de tot. Și tasu și frasu erau înnebuniți de gelozie și de durere. Și se schimonoseau în toate felurile, nu vroiau să mă lase în pace. Eu nu le port pică. I-am iertat și le tot spuneam că sunt iertați. 

  Dintr-o dată se trezi făcându-și cruce, așa, din senin. 

• Am fost la popa să le facă slujbă. Cine știe pe unde sunt, că acasă nu au mai venit niciodată, să îi îngrop, să îi plâng și să-i împac. De aia sunt pe aici, cutreieră. Și popa se tot roagă pentru ei, dar nu reușim să îi liniștim. Când m-oi duce și eu după ei, dar așa cum trebuie am să mă țiu de capul lor să se liniștească și am să reușesc. Dar până atunci trebuie să fim prudenți. Să ai de grijă pe unde umbli și ce faci. Pot fi răi până la capăt. 

  Acum era rândul ei să-și facă cruce. Nu de teamă, căci nu îi era, dar de milă. Pentru ei, pentru toți. 

• Pe mine au vrut să mă omoare. Au venit peste mine în pădure, când eram aproape să nasc și au făcut tot posibilul să nu mai vin acasă. 
• V-au atacat?
• Da, m-au atacat. Vroiau să merem la ei. Atunci, pe loc. Amândouă. Dar eu sunt mamă și știu un lucru: morții cu morții și vii cu vii.când ne-o suna ceasul, atunci. 
• Păi și cum ați scăpat?
• Lupii, puiule, lupii. La morți le e frică de lupi! Iar ei m-au protejat. 

  Avea să rămână cu gândul mult timp la ceea ce auzise. Nu mai avea poftă să plece, nici să se chefuiască, nici nimic. Ei îi plăcea așa cu lume multă, să se dichisească, să își potrivească cerceii, la fel și lui. Se jucau, erau asortați, erau pedanți. Și acum toate rudele lui erau la sat, la socrii ei. Iar ea avea ceva în plus cu care să se laude. O mândrețe de burtă. 

  Dar îi trecuse. Vroia să stea acolo, cu bătrâna, să mănânce numai bunătăți și să nu se fandosească. Să o întrece o mulțime de lucruri. Îi păruse așa de rău când se urcă în mașină că îi venea să plângă. Nici nu fusese atentă pe drum, i se părea că abia plecaseră și deja trebuia să coboare. 

  Vremea se mai liniștise, parcă și gerul se mai domolise. El era bucuros de asta și se gândea că până la urmă reușeau să facă cinci kilometrii, fără probleme și fără grabă. Poate chiar le-ar fi plăcut plimbarea. 

  Ea era cu gândurile departe, dar mergea sprintenă. Își tot trecea prin minte conversația cu bătrâna. Știa că trebuia să se întoarcă la ea. Drumul părea pustiu și uitat de lume. 

• Cred că până la urmă ne prinde bine să fim doar noi, cu noi, nu crezi? Mă simt mai apropiat de voi, așa, în plină natură!

 Dar ea știa că nu era singuri. Din când în când îi auzea șușotind pe lângă ea, le auzea bocetele. O urau! Bătrâna avusese dreptate. O urau pentru că purta în ea viață, iar lor asta le lipsea cu desăvârșire. Copilașul începuse să se agite în ea. Bătea și bătea cu picioarele. Și el știa adevărul. Dar trebuia să tacă, nu putea să spună așa ceva. Oricum nu ar fi crezut-o și numai s-ar fi îngrijorat. 

  Zâmbea fals, cu o teamă de nedescris în suflet. Tot își punea mâna pe pântece, ca și cum ar fi dorit să verifice dacă burta mai era acolo. Doar știa bine că este, copilul lovea puternic. Își dorea o fată și aproape putea deja să o vadă. superbă și curajoasă. 

  Dintr-o dată el se opri și îi făcu semn să tacă. Se gândi că l-a judecat greșit în tot acest timp și că vedea și auzea, la fel ca ea, la fel ca bătrâna.

• Auzi?

  Auzea, sigur că auzea, dar îi era teamă să spună cu voce tare. 

• Lupii! Sunt pe aproape! Deja ne urmăresc de ceva timp, dar nu am vrut să te sperii
• Lupii…da, îi aud. 

  Dintr-o dată totul era mai bine. Ei erau acolo după ea, o protejau, pe ea și pe pântecul ei. Lupii! Altfel se apucase de mers. Și de câte ori începeau să se vaite și să se plângă, lupii urlau și îi acopereau. Apoi era liniște. 

 Pe nerăsuflate ajunseseră în fața porții. Erau în siguranță. Socrul ei ieșise la poartă să îi bage în casă. Tăcu și ascultă zgomotele din depărtare. 

• Lupii v-au urmărit până aici. E bine că ați scăpat. 

 Tată și fiu se îmbrățișară și se duseseră grăbiți spre casă, spre neamuri, povești și mâncare. Ea se întorse spre pădure, ochii se vedeau. Așa cum îi visase.

• Da, lupii ne-au condus până aici. Slavă lor! 

 Își puse mâna pe pântecul care răspundea.

• Lupoaica mea. 

  Doamne cât de frig era! Și cum cădea ninsoarea fără nici un pic de milă. Zăpada scârțâia sub picioare, iar lumea era amorțită de frig. Lumea încerca pe cât posibil să stea în case, pe la căldură, liniște și pace. 

  Ea era însărcinată și deja i se vedea bine burtica. Copilul se mișca și dădea din picioare. Nu știa el prea multe. Li se pusese în minte că trebuie să ajungă la țară, să fie alături de cei dragi de anul nou. 

  Dar vremea de afară nu era bună deloc. Cu toate astea, ei nu vroiau nici cum să renunțe. El era cel îngrijorat, ea avea lumea la picioare. Își purta copilul în pântece și nimic nu avea să o atingă. 

 El îi tot spunea că ar fi bine să rămână acasă, dar ea era deja pregătită de plecare. Nu înțelegea de unde vine atâta îngrijorare, nici măcar nu era atât de frig afară! Ce putea el să facă, trebuia să fie de acord cu ea. 

  S-au urcat în tren și au pornit spre ținuturile albe. La oraș era altceva, chiar și cu zăpadă. Dar oamenilor de la sat nu le era așa de teamă de natură și înțelegeau că nu mereu lucrurile sunt așa cum dictează ei. 

  În tren era plăcut și cald. Ei i se părea ceva extraordinar. Parcă dintr-o dată avea alți ochi, căci vedea altfel lucrurile. Toate erau mai strălucitoare, mai frumoase. Ea trebuia să vadă pentru doi. 

  Iarna era atât de frumoasă și de neînțeleasă! Îi plăcuse încă de când era copil. Era un mare admirator al minunații albe. I se părea că totul este atât de elegant și de regal. Și-o imagina mereu pe crăiasă coborând de pe tronul ei de gheață. Gândurile o făceau să zâmbească iar peisajul o fermeca. Îți luase o carte să citească, dar nu era în stare să își ia ochii de pe geam. Se temea să rateze chiar și o bucățică mică de peisaj. 

  Trenul călătorise fără probleme o bucată bună, însă începuse să înainteze tot mai greu. Zăpada grea de pe șine era o problemă tot mai dificil de rezolvat. Trenul se oprise în mica gară a unui sat. 

• De aici nu mai putem merge mai departe, pentru că riscăm să rămânem înzăpeziți, vă rog să coborâți!
• Dar mai sunt optsprezece kilometrii până la satul unde trebuie să ajungem, spuse ea mirată. 

  Dar hotărârea era deja luată. Nu aveau să meargă mai departe și gata. Coborâră resemnați în mica gară de piatră. Lui îi venea să pufăie, pentru că îi spusese doar să stea acasă. Îi spusese că este periculos. Cine pleacă în miez de iarnă, cu ditai burta, pe frigul ăsta năprasnic să se plimbe prin munți?

  Dar ce era să-i mai facă acu? Era târziu. Trebuia doar să adapteze. Se duseseră la o mătușă și aveau să rămână acolo până a doua zi, când aveau să se mai gândească ce este de făcut. Dacă era după el dis-de-dimineață s-ar fi urcat în tren și s-ar fi dus acasă. 

  Dar nu avea nici o șansă. Ea era veselă nevoie mare. Și se părea că nici copilul nu ținea cu el, că tot dădea din picioare și își făcea mama să chicotească. Nu, nici măcar soarta nu ținea cu el. Cât fuseseră puși la masă de mătușa lui – defapt fusese soția unui unchi de-al său care murise de tânăr, dar acolo prin sate nu conta așa de tare – venise ceva văr de-al său și mergea de dimineață în direcția potrivită. 

  De unde urmau să fie lăsați mai erau undeva sub cinci kilometrii. 

• Dacă chiar e, mergem pe jos!

  Pe el îl apucaseră bâzdâcii la gândul că va trebui să străbată cinci kilometrii prin zăpadă, cu soția lui cea foarte însărcinată. Nu se gândea la nimic, era pur și simplu gata să facă orice. 

  Iar el nu putea să o supere. Până la urmă se luaseră la povești cu mătușa, care era dornică tare de musafiri. Avea toate bunătățile din lume pe acolo și le înșirase într-o paradă exorbitantă a gusturilor. 

  Biata femeie se plictisea probabil, așa că făcea de mâncare. Și ce să spui, avea talent. Se lingeau amândoi pe bot de numa numa. El încerca să se mai controleze, că nu era frumos să bagi în tine ca-n spitalul de urgență. Dar ea nu avea nici o treabă. Mânca pe săturate tot ce i se punea pe masă. Iar mătușii îi sclipeau ochii. Era numai ea și mama ei bătrână de ani buni, deja. 

  Se căsătorise din dragoste, povestea ea, dar soarta se arătase crudă. O acceptase și nu se afundase în borcanul cu tristețuri. Dar nu îi mai trebuia să o ia de la capăt. Era căsătorită pe vecie. Se ducea după soțul ei, atunci când trebuia. 

  Bătrâna se ținea bine de tot și cel mai important, era citovă la cap. Era puțin ciudată, dar asta nu i se trăgea de la bătrânețe, așa fusese mereu. 

• Mama a trăit aici toată viața ei. Tata a plecat la război și ea s-a dus să îl conducă. Când s-a întors acasă a aflat că fratele meu plecase și el la război. De partea cealaltă. Era un băiat bun, dar tare căpos, spunea mama. La ceva timp după și-a dat seama că era însărcinată. Nici unul nu a mai venit acasă. Și spune că pe aici, prin trecătorile noastre, umblă morții liberi. 
• Nu se spune, chiar umblă. Eu i-am văzut. Suflete condamnate și fără pace. Ce îți imaginezi tu, tată și fiu care se luptă unul împotriva altuia și care sfârșesc te miri unde își mai găsesc vreodată pacea? Și ca ei mulți alții!

  Bătrâna îi luase pe toți prin surprindere. Ca și cum își calculase foarte bine pașii și venise așa pe vârfuri, să șocheze cu poveștile ei din alte lumi.  Vorbea despre morți ca despre oricare alt fel de oameni și chiar despre morții ei. Înțelesese altfel durerea și suferința. 

  Nu știai ce vârstă are. Era un personaj coborât dintr-un tablou, fără început și fără sfârșit. Fără vârstă. Îmbrăcată în haine frumos țesute și cusute de mână, cu șosete de lână în picioare, era testamentul unei lumi care nu mai exista.

• Mamă, nu știu dacă îi mai ți minte tu…
• Îi țin. Dumnezeu nu mă iartă ca să îmi dea uitarea, mă pedepsește să îmi aduc aminte tot. 

 Fața ei nu spunea nimic, era goală. Nici tristă, dar nici veselă, doar…goală. Scoase o butelcă cu vin negru ca sângele și își turnă un pahar. Îi turnă și ei un pahar, dar ea puse mâna instinctiv pe pântecul umflat și făcu semn din cap că nu îi trebuie. 

• Bea fată un pahar. Va înzdrăveni pruncul pe vremurile astea, în locurile astea. 

  Se gândi la sfaturile doctorului, care îi spusese că un pahar de vin din când în când nu era sfârșitul lumii. Nu trebuia să exagereze, atât. Așa că acceptase tacit paharul. Nu mai văzuse așa un vin. Avea textura uleiului și culoarea sângelui adevărat, vișiniu închis spre negru. Iar gustul era desăvârșit. Simțea că aveau să îi rămână buzele colorate de la textura extraordinară a licorii. 

• Am băut un pahar de vin din ăsta în fiecare zi. Strugurii sunt ai mei, de aici din curte. Soi vechi și mândru, care se face chiar dacă nimeni nu îi dă o șansă. Este secretul meu. Bărbatu-miu a plantat-o cu mâinile lui și cât a fost pe aici s-a îngrijit de ea de numa. Când trebuie să rodească el vine pe aici și o mângâie, îi cântă. De aia este așa.

 Nu era nici nebună, nici bătrână, dar era extraordinară. Iar ea era foarte curioasă să audă poveștile. Zicea că îi văzuse, deci, pe acești morți. Dar cum putea să deschisă un astfel de subiect, cum putea să întrebe așa ceva. O lăsă baltă mai bine. 

  Primiseră o cameră mică și primitoare în care să se odihnească. Îi rămăsese gândul la vinul acela. Niciodată nu mai băuse așa ceva. Și se gândea la el, bărbatul casei, mort pe front, care stătea și își mângâia via. Dar asta înseamna că nu se poate odihni. Oare chiar îl putea vedea?

  Era cazul să se odihnească, avea picioarele umflate de simțea că aveau să crape papucii. Sarcina era deja mare iar ea era micuță și slăbuță. Trebuia să stea mai mult întinsă și cu picioarele ridicate, mai puțin în fund, așa îi tot spunea medicul. Dar asta este datoria lui, să toooot spună mereu și mereu aceleași lucruri. 

  Ar fi vrut să discute cu bărbatul ei despre ceea ce auziseră de la bătrână, îi stătea pe cap. Dar el era mereu mereu ancorat în realitate și nu avea poftă să discute astfel de subiecte. Chiar îl iritau teribil de tare. Ar fi putut să profite de faptul că se dădea peste cap să nu o supere, dar nu era deloc amuzant să discuți ceva așa de important cu cineva care nu înțelege. 

  Îl iubea tare mult și îi plăcea viața lor. Dar el nu înțelegea nici cum. Totul era despre aici și acum, despre demonstrat și atins. Nu înțelegea că deasupra lor se întindea un alt univers, dedesubt altul, după colț altul și tot așa. Banii, serviciul, pătuțul, lucrurile, datoriile. Ancorarea în realitate. Câteodată îl ura pentru că era orb, altă dată era geloasă. 

  El deja sforăia ușor când ei îi zburau departe gândurile. Se gândea cum adică îl vedea, se gândea dacă îi vorbește, dacă îl atinge. Ce simți, cum simți, ce și cum înțelegi așa ceva. Credea, sigur că o credea. Copilul dormea liniștit în pântecele sale. 

  Se trezi brusc, agitată și transpirată toată. Era 3:33. Copilul dădea din picioare ca nebunul. În vis pădurea era albă ca un tablou pictat de un țibliu. Se vedeau din când în când ochi, dar dispăreau repede. Se auzea ceva, un amalgam de vorbe și de respirații. Cineva plângea, altcineva se văita. Durerea se simțea în atmosferă, iar ea o respira. Avea mâna mereu pe copilul care se agita în ea. 

  Ceva nu era bine, o durea, dar sufletul, nu altceva. Neîmpăcare, trădare, nebunie, durere, singurătate, groază, nesiguranță. Le auzea pe toate. Pădurea încerca să le ofere tuturor sufletelor o mângâiere, dar ei se zvârcoleau nefericiți pe vecie. 

  Se culcă înapoi după ce copilul se liniști. Scârțâitul casei o călca pe nervi, avea senzația că umblă cineva pe peste tot. 

• Morții umblă pe aici nestingheriți, tot auzea în mintea ei. 

   Dimineață se simțea uimitor de odihnită pentru soiul de noapte pe care-l avusese. El dormise neîntors, nu avea nici idee despre ce se întâmplase. După micul dejun ieși cu vărul lui afară, să dea zăpada de pe mașină, să poată pleca. 

• Ai dormit bine? era mătușa foarte amabilă. 
• Da, da. Am visat multe bazaconii, dar suntem bine.
• Ai de grijă, copilă, morții pot fi tare urâcioși și nimic nu îi stârnește mai tare ca o viață ce este pe cale să înceapă. 
• Mamă, nu o speria!

 Bătrâna apăruse din neant, iar. Pașii ei de căprioară și felul ei perfect de a fi. Și avea ani mulți, dar câți?

• Nu, nu mătușă, vreau să aud. 
• Pădurea?
• Poftim?
• Pădurea, ai visat pădurea?
• Ăăh, da. 
• Și morții?
• Da.

  Mătușa tăcea din gură, cu spatele lipit de sobă, dar nu părea nici surprinsă, nici nimic. Ar fi vrut doar să evite discuția, dar în rest nimic. 

• Viața cea nouă din tine. Sunt geloși, sunt plini de durere și suferință. Eu știu. Am fost și eu gravidă și singură. Prima oară cu băiatul am visat câte ceva, dar nici nu am băgat de seamă. Mă trezeam noaptea și dădea el din picioare, dar nu m-am gândit. Știam de la mama și de la bunica ce se petrecea pe aici, dar eram tare tare tânără și nu prea credeam. Nu am băgat de seamă. 

  Retrăia fiecare moment și își punea mâna pe pântece așa, din reflex, în căutarea pruncului care nu mai era acolo. 

• Dar când am fost gravidă cu ea. A fost rău de tot. Și tasu și frasu erau înnebuniți de gelozie și de durere. Și se schimonoseau în toate felurile, nu vroiau să mă lase în pace. Eu nu le port pică. I-am iertat și le tot spuneam că sunt iertați. 

  Dintr-o dată se trezi făcându-și cruce, așa, din senin. 

• Am fost la popa să le facă slujbă. Cine știe pe unde sunt, că acasă nu au mai venit niciodată, să îi îngrop, să îi plâng și să-i împac. De aia sunt pe aici, cutreieră. Și popa se tot roagă pentru ei, dar nu reușim să îi liniștim. Când m-oi duce și eu după ei, dar așa cum trebuie am să mă țiu de capul lor să se liniștească și am să reușesc. Dar până atunci trebuie să fim prudenți. Să ai de grijă pe unde umbli și ce faci. Pot fi răi până la capăt. 

  Acum era rândul ei să-și facă cruce. Nu de teamă, căci nu îi era, dar de milă. Pentru ei, pentru toți. 

• Pe mine au vrut să mă omoare. Au venit peste mine în pădure, când eram aproape să nasc și au făcut tot posibilul să nu mai vin acasă. 
• V-au atacat?
• Da, m-au atacat. Vroiau să merem la ei. Atunci, pe loc. Amândouă. Dar eu sunt mamă și știu un lucru: morții cu morții și vii cu vii.când ne-o suna ceasul, atunci. 
• Păi și cum ați scăpat?
• Lupii, puiule, lupii. La morți le e frică de lupi! Iar ei m-au protejat. 

  Avea să rămână cu gândul mult timp la ceea ce auzise. Nu mai avea poftă să plece, nici să se chefuiască, nici nimic. Ei îi plăcea așa cu lume multă, să se dichisească, să își potrivească cerceii, la fel și lui. Se jucau, erau asortați, erau pedanți. Și acum toate rudele lui erau la sat, la socrii ei. Iar ea avea ceva în plus cu care să se laude. O mândrețe de burtă. 

  Dar îi trecuse. Vroia să stea acolo, cu bătrâna, să mănânce numai bunătăți și să nu se fandosească. Să o întrece o mulțime de lucruri. Îi păruse așa de rău când se urcă în mașină că îi venea să plângă. Nici nu fusese atentă pe drum, i se părea că abia plecaseră și deja trebuia să coboare. 

  Vremea se mai liniștise, parcă și gerul se mai domolise. El era bucuros de asta și se gândea că până la urmă reușeau să facă cinci kilometrii, fără probleme și fără grabă. Poate chiar le-ar fi plăcut plimbarea. 

  Ea era cu gândurile departe, dar mergea sprintenă. Își tot trecea prin minte conversația cu bătrâna. Știa că trebuia să se întoarcă la ea. Drumul părea pustiu și uitat de lume. 

• Cred că până la urmă ne prinde bine să fim doar noi, cu noi, nu crezi? Mă simt mai apropiat de voi, așa, în plină natură!

 Dar ea știa că nu era singuri. Din când în când îi auzea șușotind pe lângă ea, le auzea bocetele. O urau! Bătrâna avusese dreptate. O urau pentru că purta în ea viață, iar lor asta le lipsea cu desăvârșire. Copilașul începuse să se agite în ea. Bătea și bătea cu picioarele. Și el știa adevărul. Dar trebuia să tacă, nu putea să spună așa ceva. Oricum nu ar fi crezut-o și numai s-ar fi îngrijorat. 

  Zâmbea fals, cu o teamă de nedescris în suflet. Tot își punea mâna pe pântece, ca și cum ar fi dorit să verifice dacă burta mai era acolo. Doar știa bine că este, copilul lovea puternic. Își dorea o fată și aproape putea deja să o vadă. superbă și curajoasă. 

  Dintr-o dată el se opri și îi făcu semn să tacă. Se gândi că l-a judecat greșit în tot acest timp și că vedea și auzea, la fel ca ea, la fel ca bătrâna.

• Auzi?

  Auzea, sigur că auzea, dar îi era teamă să spună cu voce tare. 

• Lupii! Sunt pe aproape! Deja ne urmăresc de ceva timp, dar nu am vrut să te sperii
• Lupii…da, îi aud. 

  Dintr-o dată totul era mai bine. Ei erau acolo după ea, o protejau, pe ea și pe pântecul ei. Lupii! Altfel se apucase de mers. Și de câte ori începeau să se vaite și să se plângă, lupii urlau și îi acopereau. Apoi era liniște. 

 Pe nerăsuflate ajunseseră în fața porții. Erau în siguranță. Socrul ei ieșise la poartă să îi bage în casă. Tăcu și ascultă zgomotele din depărtare. 

• Lupii v-au urmărit până aici. E bine că ați scăpat. 

 Tată și fiu se îmbrățișară și se duseseră grăbiți spre casă, spre neamuri, povești și mâncare. Ea se întorse spre pădure, ochii se vedeau. Așa cum îi visase.

• Da, lupii ne-au condus până aici. Slavă lor! 

 Își puse mâna pe pântecul care răspundea.

Cine dorește să citească cartea mea, „Omul a uitat că trebuie să moară„ o găsește pe: https://www.libris.ro/omul-a-uitat-ca-trebuie-sa-moara-ioana-trif-EIK978-606-49-0146-0–p11708448.html