Ipocrizia isi poate permite sa fie magnifica in promisiuni, intrucat nu costa nimic sa faci promisiuni pe care nu intentionezi sa ti le tii
Edmund Burke
[rainmaker_form id=”578″]
Mi se pare din ce în ce mai interesant cum istoria este nedreaptă, cum perspectiva din care privim lucrurile este cea mai importantă atunci când vine vorba despre judecata unui personaj. Acum, articole istorice sunt o mulțime, făcute de oameni de specialitate sau care au senzația că sunt de specialitate, eu nu vreau nici măcar să bat în această poartă. Aceste personaje, pe blogul meu, calcă un pas, doi în afara sferei lor istorice și fac mai mult parte din sfera mea personală. Sigur că nu am să inventez ani, sau locuri, că nu am de ce, dar în parte sunt propiile mele păreri și perspective reflectate în personaje istorice reale. Mă văd câteodată povestind cu ele, deși, nu pot să demosntrez istoric astfel de conversații.
Pe de altă parte, cosider că merită citită o vorbă, două despre ele, adică despre informațiile isotrice
(sau cel puțin ceea ce este încă aprobat, până la proba contrarie) așa de aprofundare, pentru că merită. Însă voi lăsa pe fieare să își aleagă de unde și ce, pentru că în acest secol al informației, cred că avem de unde.
Gala Personalităților reprezintă pentru mine un mic loc de omagiu adus unor oameni care mi-au marcat mie viața și perspectiva în cele mai ciudate și interesante moduri, care m-au făcut să îmi doresc să aflu cât mai multe și să îmi pun o mulțime de întrebări. De aceea este și partea cea mai grea pentru mine, căci mereu aleg la întâmplare, fără a mă putea ține de un anumit sistem.
Am vorbit prea mult, dar este o reacție la un sfat foare bun și interesant pe care l-am primit și pe care l-am analizat cu atenție, căci știu, a fost bine intenționat! Ca întoarcerea la ideea de totul depinde de perspectivă am doua articole pregătite, primul fiind despre un personaj spectaculos, cu un destin tragic, ce poate fi privit chiar și azi dintr-o mie de părți, Ioana d`Arc.
Știm cu toții despre ea, fiecare are propia lui părere în ceea ce o privește, este cu adevărat, în zilele noastre o legendă. Însă în spatele legendei se află o fată, a cărei viață a fost cel puțin ieșită din comun. Problema pe care eu mi-o pun este lupta interioară pe care această fată simplă a dus-o. Suferința cauzată de o bolă psihică, care nu este nici azi înțeleasă și a cărei ascunzișuri sunt greu de urmărit, subliniată de o societate și mai ciudată și superstițioasă decât cea în care trăim azi, trebuie să fi fost teribilă.
În facultate, pentru a înțelege mai bine ideea de schizofrenie profesorul a propus un mic experiment. Și anume doi colegi povestesc, iar un al treilea cu un con de hârtie șoptește diverse lucruri în urchea unuia dintre cei doi. Am descoperit cam cât de obositor poate să fie și cam cât de greu este să te concentrezi, mai mult, noi știam totuși despre ce este vorba, nici nu îmi pot imagina ce ar putea înseamna să nici nu știi cauzele. Cu siguranță te ajută să cazi în gol într-o prăpastie pe marginea căreia deja te afli. Unde să mai pui, că atât în vremurile ei cât și în ale nostre te ajută și oamenii din jurul tău și societatea să ajungi în prăpastia cea mai oribilă.
S-a născut în 6 ianuarie 1412, la Domremy, azi Lorena, a devenit un personaj emblematic al Franței. Sunt convnsă că știm cu toții povestea: o tânără feciaoră spune că are viziuni cu îngeri și sfinți, ia Dumnezeu a trimis-o să fie salvatoarea Franței și să îl monteze pe Delfinul, viitorul Carol al VII-lea pe tron. Ca să explicăm în două vorbe pe ce lume ne aflăm, Anglia și Franța sunt în războiul de 100 de ani și după ce Franța ia o mare bătaie la Azincourt, Anglia începe o cucerire sistematică și dură a teritoriilor franceze.
Franța are nevoie de un erou, mai mult, de un erou spectaculos și mistic în același timp. O fată de 16 ani spune că este acolo să conducă armata și să îl așeze pe Carol pe tronul Franței în sfârșit, îndemnată fiind de Dumnezeu. Asta da nebunie. Numai ideea de a avea o femeie în fruntea armatei este o nebnuie toatală. Carol este sceptic, evident și refuză să o primească. Dar până la urmă mai puternică decât scepticismul nu pote să fie decât disperarea.
Până la urmă toate variantele tradiționale fuseseră încercate și Franța nu arăta prea bine. Iolanda de Aragon, soacra lui Carol insită pe lângă el să o primească. Este întrebată și testată și verificată de tot soiul de teologi. Sunt convinsă că fata asta chiar credea că vocile sale vin de la sfinți și că are ca scop salvarea Franței, motiv pentru care nu s-a lăsat intimidată de probe și teste, inclusiv ideea de a se vedea dacă este sau nu virgină. Puterea perspectivei este foarte puternică. Ochiul vedea ceea ce vrea mintea să vadă. Am mai zis și repet, conceptul de adevăr universal valabil este extrem de rar întâlnit.
Acum ea credea cu adevărat, iar comportamentul său reflecta acest lucru, cu siguranță mai erau și alții care credeau, iar ceilalalți aveau nevoie să credă.
Lumea continuă să se mire și azi că armata a acceptat în frunte o fată care își tunsese părul și luase veșminte de bărbat. Dar hei, azi cred că mai degrabă suntem sceptici, pentru că discutăm totuși despre o societate pentru care credința și religia erau extrem de importante. Așa că biserica a aprobat, Carol a susținut, plus că disperarea trebuie să fi fost mare în rândul armatei, așa că lucrurile au început să vină la vale.
Au fost victorii, s-au întâmplat lucruri, de data aceasta pozitive pentru Franța, evident atribuite în mod direct Ioanei. Acum, că acei oameni s-au simțit brusc moralizați, susținuți și chiar aflați sub protecția lui Dumnezeu, iar asta a modificat tactica, sau au fost doar coincidențe, sau o combinație fericită între cele două, nu putem să spunem.
Că englezii nu au fost mari fani ai săi, cu siguranță, că poate nici Carol nu era 100 % convins, dar pe principiu dacă merge, las-o așa, da, se prea poate. Acum este și problema de partea de care te aflai. Pentru Ioana era cel mai important ceea ce i se spunea în viziuni, căci era de la Dumnezeu, pentru armată cred că era sfârșitul chinului și înfrângerea englezilor, iar pentru Carol și curtea lui era urcarea sa pe tron. Așa că, la un anume moment nu prea mai lupta toată lumea pentru acelați lucru, cum defapt nu a luptat de la început, chiar dacă nu pare așa.
Că s-au cusut tot felul de legende pe lângă ea, foarte adevărat. Mai ales legat de victoriile sale cotropitoare, ce nu au fost neapărat așa, da. Dar cel mai probabil ele s-au creeat încă de atunci, pentru a ridica moralul tuturor, pentru a-i face să continue chiar și atunci când nu mai vroiau.
Acum, Ioana a fost rănită, cu toate acesta și-a dorit să lupte și să continue, iar lucrurile s-au precipitat la 24 mai 1430, când a fost prinsă și vândută regelui englez care a închis-o la Rouen. Adevărate sau nu viziunile sale, Anglia știa că această fată reprezintă un pericol pentru ei, căci exista o posibilitate să reprezinte un anume val pentru oamenii din armată și asta nu ar fi fost bine pentru ei.
Dar hei, s-au gândit bine băieții. Prin biserică s-a ridicat, prin biserică trebuie să cadă. Căci până la urmă fusese testată de către teologi care au hotărât ca viziunile sale sunt adevărate, acum trebuia doar să se demonstreze contrariul. Iat-o deci acuzată de erezie și în pericolul de a fi arsă pe rug. Că nouă azi ni se pare o aberație, da, este cât se poate de cinstit. Mă gândesc numai la fata aia, aruncată așa într-o temniță a dușmanilor săi, convinsă că regele său o va salva și că este acolo în numele Domnului. A stat acolo, singură cu vocile ei, confuză și sunt convinsă că măcar pentru câteva momente s-a întrebat dacă vocile sale erau sau nu adevărate.
Ioana nu știa să citească și se spune că englezii au păcăli-o în momentul în care aceasta și-a retras mărtuia conform căreia vocile vin din partea lui Dumnezeu. Ce aberații a putut să inventeze omul! Citeam undeva că se hotărâseră ei că sfinții pot vorbi cu tine, dar nu și îngerii, că defapt erau demoni și toate prostiile de pe lumea aceasta.
Sincer, cazul acestei fete mi se pare că este la conducerea topului de aberații. Îmi imaginez ce speriată trebuie să fi fost, în timp ce o grămadă de bărbățoi scârboși, „teologi„ , „inchizitori„ stăteau ei să se hotărască dacă vorbești cu îngerii sau cu sfinții sau nu mai știu ce. Sunt conștientă că nu se putea pune atunci discuția unei boli, dar atâta lașitate nu am putut să văd. Mari și tari, armate, regi, aia și cealalată, două puteri Franța și Anglia, ar deasupra lor biserica s-au luptat cu o fată. Bravă mai băieți. Unii nu au știu cum să o toace mărunt, ăilalți au abandonat-o, pentru că deja nu mai era de ajutor, ci o piedică, iar capul răutăților a stat să dea din pix, ești nu ești eretic.
30 mai 1431 este arsă pe rug. Strigă numele mântuitorului care o abandonase, disperată, singură, cel mai probabul chinuită și violată în temniță, dar purtând cicatricile unui război al Franței. I s-a împrăștiat cenușa și s-a subliniat faptul că este doar o fată, numai așa, de frică ce le era lașilor. Ultimii oameni.
Și iată de ce istoria este nedreaptă, de ce lucrurile nu sunt așa cum par, de ce înainte să iei totul de bun, așa gratuit, trebuie să mai pui una două întrebări. Întregul proces este luat la discuție imediat după moartea Ioanei, chiar de către minunatul său, în sfârșit ajuns, rege Carol. Dacă mă întrebi pe mine, gestul avea în spate motive politice și de imagine. Adică nu cumva vreodată cineva să îl acuze pe rege că a ascultat vocea unei eretice, dar era bine de luptat atunci când fata nu mai era, când nu mai încurca. Buuun, englezii au fost răi și tra la la, iar el s-a folosit de ea cât a putut. În anul 1921 este canonizată, deci biserica, ipocriți de mare clasă. Acum este un martir, un personaj ce poartă pe umeri parte din istoria Franței, este întruchipată ca fiind fecioara cu flamură, în armură, un adevărat simbol. Dar fata aceea singură, speriată, confuză și bolnavă? Aceea ce a fost folosită în stânga și în dreapta de fiecare așa cum a avut chef și apoi a fost abandonată pe un rug, de ea cine își mai aduce aminte?
