Când m-am trezit mi-a fost dat să văd minunăția. Pământul se acoperise de zăpadă. Fulgi mari cădeau din ceruri, într-o perfecțiune de neînchipuit. Era incredibil de crezut că fiecare fuluguleț, atât de mic și de neînsemnat în ochii noștri avea forma lui perfectă. Totul avea rostul său.
Și apoi a venit ea. Avea părul argintiu. Nu mai văzusem niciodată o așa făptură, o întruchipare regească. Avea degetele subțiri și albe ca marmura, iar ochii ei erau de culoarea gheții. Lângă ea stătea el, lupul pădurii, cu blana lui curată și albă. Era mare și își păzea stăpâna. Erau atât de frumoși amândoi. Am îngenuncheat în fața lor și mi-am simțit sufletul apăsându-mi pieptul, într-o durere fierbinte.
Doamne că nu am văzut nimic mai frumos! Când pășea, zăpada scârțâia sub picioarele ei minunate. Nu stătea niciodată pe jos, așa cum o făceau cele de dinainte ei, ci se așeza mereu pe un tron minunat de gheață și se uita în zare. Să ai în fața ta frumusețea care doare! Dintr-o dată m-am simțit atât de mică, acolo, în imperiul ei alb și tăcut.
Copiii erau în al nouălea cer. Apăreau cu mic cu mare, îmbrăcați din cap până-n picioare, cu zeci de săniuțe după ei. Râsul lor încălzea lumea. Era extraordinar cum copilașii aceștia înțelegeau mereu adevăratul sens al vieții, cum bucuria lor era perfectă și curată, de fiecare dată. Nu îi gârbovea frigul, nu îi apăsa tăcerea și nici nu îi dărâma perfecțiunea. Râdeau și se bucurau, ca întotdeauna. Aș fi vrut și eu să râd, să mă arunc în zăpada rece și pufoasă, dar mă uitam la ea și mă apăsa. Nu puteam să mă încălzesc.
De data aceasta ei nu părea să îi pese. Stătea acolo pe tronul ei și nimic nu i se citea pe fața. Nu știa că trebuie să simtă, deși voiam să cred că ar fi vrut. Soarele încerca să o învețe, încerca să se bată pentru ea, iar când strălucea punea în valoare întreaga lumea albă. Își dorea să fie cavalerul neînfricat ale acele cetăți nebune, așa cum fusese până atunci. Dar bietul de el nu avea putere, se zbătea cum putea, dar nu reușea să o îmbuneze. Lumina, salvatoarea vieții nu mai triumfa. Era devreme tare și peste tot se așternea el, ca un vrăjitor cu forțe îngrozitoare ce orbea întreaga lume, el, Întunericul, noul stăpân.
Doar că ei îi plăcea. Razele soarelui îi făceau rău și se ferea din calea lor, dar Întunericul îi era alături, iar ea sclipea sub teroarea lui. Ochii ei de gheață străluceau în noaptea aceea teribilă. Lupul se închina lunii.
Aerul era rece și tăios pentru că purta cu el răzbunarea lumii. Iar ea voia totul. Mâinile ei erau singurele care înțelegeau puterea frigului năprasnic. Ea nu era nici furioasă și nici tristă. Câteodată se uita peste lume și puteai vedea urma unui zâmbet pe chipul ei. Atunci din sufletul ei se pornea un vânt teribil și lumea toată îngheța. Răzbunarea, teroarea, noaptea și tăcerea.
Părea să îi placă goliciunea și albul acela nedefinit. Aș fi vrut să știu la ce se gândește, aș fi vrut să știu dacă o mângâie ceva în afară de vântul acela teribil, în afară de gerul acela care o asculta mereu și mereu.
Liniștea se lăsase peste lume, Întunericul era unicul prieten al omului care ajunsese să creadă că nu mai există nici un fel de scăpare. Soarele nu voia să renunțe și câteodată chiar credeam că îi face pe plac și îl lasă să mai încerce. Lumina lui era speranța. Dar îl secera fără milă și pornea vânturile năprasnice care înghețau sufletele.
Timpul era dușmanul tuturor și ea se hotărâse să înghețe clepsidra din care nisipul curgea încet și dureros. Era nobilă, frumoasă și nebună. Întreaga lume îi cădea la picioare și se ruga pentru lumină. Dar ea era Răzbunarea și se însoțea cu Întunericul. Lumea trebuia să se odihnească, trebuia să se repare, lumea trebuia să doarmă.
Oamenii se adunau în case, la căldura focului. Erau cu toții împreună. Atunci am înțeles! Sub imperiul tăcerii, al întunericului și al frigului stătea iubirea. Iar ea știa asta. Se însoțea cu Lupul și împreună iubeau lumea. Iarna.
Înțelesesem sensul lucrurilor și voiam să îmi împart fericirea cu ea, dar nu am avut curajul. Am așteptat și am așteptat, dar într-o zi s-a ridicat de pe tronul ei care a dispărut imediat și când s-a uitat în zare celelalte trei erau acolo. Nu a schițat nici un gest, însă cu toată grația ei s-a dus spre ele. S-au prins de mână și le vedeam plecând. Și acele animale le însoțeau, așa cum o făcuseră mereu. Se aveau una pe cealaltă și era de ajuns.
Și am strigat după ele, căci nu apucasem să le spun despre lumea din mine, despre ce învățasem de la ele, îmi fusese mult prea teamă. Dar ele îmi întorseseră spatele și se însoțeau cu animalele lor și una cu cealaltă.
Iar pe mine mă apucase o oboseală teribilă, așa cum nu mai simțisem niciodată. În urma lor în lume, timpul se uita cum vine ea, cu capul plecat se uita cum vine moartea.
https://slashacudetoate.eu/primavara-si-puiul-de-caprior
https://slashacudetoate.eu/vara-si-vulpea-aramie
https://slashacudetoate.eu/toamna-si-cerbul-ei
Dacă v-a plăcut poate vă interesează și cartea mea Omul a uitat că trebuie să moară: https://www.libris.ro/omul-a-uitat-ca-trebuie-sa-moara-ioana-trif-EIK978-606-49-0146-0–p11708448.html
Iarna și Lupul lumii
