Am citit o minunăție, se numește Familia Romanov de Candace Fleming. M-am așezat pe scaunul de citit, la geam, cu mutra spre pădure și m-am ridicat când s-a terminat cartea. A fost o lectură cât se poate de interesantă și a trezit în mine un amalgam de sentimente pe care încă încerc să le așez la locul lor.
Sunt un personaj care a mai studiat pe ici pe colo despre Romanovi, ce-i drept, ca dinastie. De data asta i-am văzut ca pe o familie. Nu știu cum s-au nimerit cei doi, Nicolae și Alexandra, plini de sânge albastru și în același timp plini de ură pentru el. Nici în cele mai povești dintre toate poveștile nu se găsește o poveste de dragoste atât de fierbinte, două suflete pereche.
Pasajele din carte care tratează condițiile oribile în care trăiau țăranii și muncitorii ruși, hrana lor lungită cu paie și cu lut au lăsat în mine niște dungi. Situația lor, în balanță cu opulența aristocrației care deși reprezenta 1% din populație deținea 98% din resurse, îți poate da coșmaruri.
Cu toate acestea țarul reprezenta pentru popor o fărâmă din Dumnezeu și poate că lucrurile nu s-ar fi sfârșit atât de tragic dacă acest Nicolae Romanov și-ar fi găsit în interiorul său această fărâmă de zeitate cu care ar fi trebuit să fie înzestrat.
El singur, singurel s-a umanizat prin comportament iar dorința lui de a fi un om oarecare s-a concretizat către sfârșitul vieții. M-am gândit cât de greu trebuie să fi fost să cazi de atât de sus. Cu toate diamantele posibilie, tot educația a fost cea care a cântărit cel mai mult. De la relația lui Nicolae cu tatăl său, care nu pierdea nicio ocazie să își ironizeze fiul, acuzându-l mereu de prea multă sensibilitate, până la urmele lăsate de educația victoriană primită de Alexandra de la bunica sa, toate au dus la încheierea unei dinastii vechi de peste 300 de ani.
Sigur că lucrurile nu se opresc aici, ci merg de la relația ciudată a țarinei cu biserica pâna la misticism și tot soiul de personaje ieșite din comun. Cel mai cunoscut, bineînțeles fiind Rasputin. Greu de trecut peste controversele care îl înconjoară încă.
Totuși se pare că semnele prevestitoare pentru cei doi au fost negre de la început, soarta a încercat pe ici pe colo să oprească căderea liberă, însă nu a fost băgată în seamă. Uneori este mai bine să te retragi în glorie, însă nu toată lumea pricepe asta. Cu atât mai puțin un autocrat care crede că el este un imperiu întreg.
Extrem de interesante toate cele povestite în carte, am să o reiau în curând, pentru că a fost minunată. Cel mai tragic a fost, din punctul meu de vedere, adunarea de nevinovați sacrificați de o istorie nedreaptă, de la copii țăranilor morți de foame și de frig, până la copii țarului, împușcați într-un beci.
M-am întrebat, însă, dacă o familie extrem de săracă de țărani ar fi fost adusă să trăiască în bogăția unui paradis aristocratic, s-ar fi întors să dea înapoi comunității plină de lipsuri, ar fi luptat pentru ei, sau s-ar fi pierdut în opulență.
Cartea se găsește aici:
