Am o anecdotă care pare să amuze lumea, așa că m-am gândit să o pun și pe blog. Este despre mine și nu pot decât să o intitulez „Eu nu cu mașina, cu capul am problemă„. Era o minunată zi de … nu știu exact. Dar era soare, aia îmi aduc aminte. Sunt cam cinci ani de atunci. Trebuia să merg la muncă, pe vremea aceea făceam naveta.
Ei bine mi-am urmat programul obișnuit al fiecărei zi și când am ieșit din casă mi-a sunat telefonul. Ceva era deja de rezolvat pentru la muncă, nimic nou. M-am îndreptat cu pași grăbiți către parcare, cu cheile de la mașină deja pregătite în mână. Dar mașina nu mai era acolo.
Unde se afla cu o seară înainte mașinuța mea, acum era un spațiu gol. În stânga și în dreapta erau aceleași două mașini parcate, exact așa cum îmi aduceam aminte. Mi s-au înmuiat picioarele și două secunde mai târziu deja mă dădeam de ceasul morții.
Fiind exact lângă secția de poliție dau buzna înăuntru și îi povestesc pe nerăsuflate toată tărășenia polițistului de la ghișeu. El se uită la mine, nu foarte convins de ce spun eu și mă întreabă de vreo trei ori dacă sunt sigură de furtul mașinii. Dar eu isterică fiind deja nu mă mai puteam concentra pe nimic.
Ies din secția de poliție, împreună cu doi polițiști și le arăt unde este locul cu pricina. Deja eram toată transpirată. Îi sun pe ai mei să le zic minunăția, ei săracii se întorc din drumul pe care îl aveau de făcut, sun la muncă să zic că întârzii, îi explic șefei toate cele. În tot acest timp cei doi polițiști se tot uitau și se scărpinau sub caschetă.
- Doamnă, sunteți sigură de ceea ce spuneți? mă întrebă calm unul dintre ei.
- Da, normal că sunt! Mașina mea nu mai este aici!
- Păi e cam grav dacă au ajuns hoții să fure de aici, de lângă secție, că doar avem camere și foarte mulți dintre noi ne parcăm aici mașinile personale, în curte pot să stea doar mașinile de poliție. Și aici este și sediul probațiunii și e cam … riscant să faci așa ceva, zice celălalt polițist.
- Poate că tocmai de aia au și făcut și de aia au furat mașina din mijloc, zic eu.
Deja totul avea foarte multă logică în mintea mea, un hoț primise o provocare și eu eram victima colaterală. Sau vroiau răzbunare pe cineva de la poliție sau de la probațiune, iar eu eram cu totul la locul nepotrivit. Alte explicații nu existau, pentru că mașina nu era cine știe ce, ca să merite riscul. Nu fusese lăsată deschisă și nu era un loc accesibil. Deci, asta trebuia să fie.
Cei doi polițiști s-au consultat, s-au scărpinat și au ajuns la concluzia că vor suna mai departe la cineva de la furturi să vină, să ia declarație, să se uite pe camere, să facă ce este de făcut.
Eram acolo pe un trotuar, sigură și deja resemnată, adio mașină! Căci sigur nu o mai găsesc, sau nu în stadiul care trebuie. Dar gândindu-mă așa cât ghinion pot eu să am mi-a apărut o imagine în fața ochilor.
Le zic polițiștilor că vin în două minute. Fug repede pe strada următoare, unde este și acolo parcare, dar unde eu nu mă așez pentru că este cu plată. Doar că mașinuța mea furată trona liniștită și singură colo-n parcare. Și brusc îmi aduc aminte că am sosit acasă târziu, când deja nu mai era cu plată și că dimineața eu plec înainte de a începe ora de taxare.
Mă bucur mult de cum s-au rezolvat problemele, doar că acum mă întreb cum le spun polițiștilor, cum le spun alor mei, la muncă și absolut peste tot unde am anunțat că mi-a furat mașina.
Așa că îmi iau repede inima în dinți, fug la polițiști și le explic că s-a produs o încurcătură și mașina nu este furată, îmi cer scuze și plec. Sun la ai mei le spun repede, săracii, ce să mai și zică acu?! Și plec la muncă, cu mașina.
Parchez și aleg spre biroul meu de la etaj. Dar șefa iese și mă întreabă ironică dacă deja mi-a fost mașina găsită. Am râs, că ce să fac?
Și acu parcă e mai amuzant. Am aflat de curând că există o explicație pentru astfel de întâmplări din viața mea. Cei născuți în zodia pești sunt foarte uituci. Deci e bine, nu sunt eu vinovată.
Deci eu nu cu mașina, cu capul am eu problemă…
