Discutăm politică? V-ați speriat, nu? Glumesc, nu despre alegerile acelea va fi vorba, cu toate că intră și ele în aceeași categorie și anume cea de asumare. Mi-am luat o dulceață de coacăze negre, fără zahăr adăugat. Pun pe cereale, e acrișor și bun, pentru mine merge la fix și cel mai probabil sunt destui pentru care merge. Am citit comentariile, o meteahnă de care nu vreau încă să scap, încă. Cum fără zahăr? Păi dulceața nu se face fără zahăr. Aia nu-i dulceață. Și unul care m-a dat complet pe spate: bunicile noastre nu aveau rețetă de dulceață fără zahăr. Ce voim eu să spun aici? Este despre alegerile fiecăruia. Adică eu mă bucur că există și alte rețete, nu doar ale bunicilor, pentru că îmi place pizza și tiramisu cu proteină, fără zahăr adăugat, știți ce zic?
Eu nu mănânc carne, este o alegere personală, nu simt nevoia să mă justific. Nu am treabă cu ce mănâncă ceilalți, nu e despre mine. Dar tot dau de sfaturi pe care nu le-am cerut. Nu e bine să nu mănânci carne, asta este o prostie, este un moft, este periculos. E normal să nu mănânci carne? Încă nu am aflat ce-i cu normalul acesta, dar eu cred în individual cu toată forța ființei mele.
Judecata este peste tot, te lovești de ea la fiecare pas. Femeia trebuie să, bărbatul trebuie să, cutărescu trebuie să facă și să dreagă. Nu mai pot cu feminitatea, de exemplu. Vai, nu porți tocuri, rochii, nu ești suficient de feminină. Și preferata mea: nu ești femeie până când nu faci un copil. Și am mai uitat de încă una: muchii nu sunt pentru femei, flotările și antrenamentul cu greutăți sunt doar pentru bărbați. Mă uitam la regina Elisabeta I a Angliei, care a trăit alte vremuri, mult mai, știți voi. Tatăl ei, nenea regele, a făcut totul pentru un fiu, căci avea nevoie de el să fie rege. Dar ca să vezi tu ce chestie, Elisabeta a bătut la fundul gol toți regii dinastiei Tudor. Femeie, fără copil, totuși ditai exemplu feminin. Nu este sigura, ea mi-a venit acum în minte.
Eu vorbesc aici despre alegeri, bineînțeles asumate. Din fericire pentru noi, trăim într-o lume în care putem să alegem. Încă. Nu se știe ce urmează, poate că ne vom muta din nou într-un univers în care niște omuleți vor vrea să mă forțeze să stau acasă, să port un fel anume de îmbrăcăminte și să fac copii, vreau nu vreau, nu va fi despre alegere. A mai fost, sunt șanse să se repete, omenirea modernă nu a avansat atât de mult pe cât crede, este în continuare pe buza prăpastiei.
Ce-ți pasă ție ce fac eu? Sigur, vorbim despre situații care nu te implică, care nu te afectează. Ce mănânc eu, ce bocanci am picioare, la cine mă rog, unde caut răspunsurile pentru marile întrebări ale vieții. Nu sunt femeie adevărată, ei, nasol pentru mine. Vrei să-mi salvezi sufletul? E al meu. Îmi asum pierderea lui.
Este mai ușor să te uiți la ceilalți, ce mănâncă, ce fac și să îți dai cu părerea, nu de alta, dar altfel te vei găsi nevoit să te uiți la tine. Spun din propria experiență. Când ajungi să te uiți cu atenție la tine, să pui întrebări reale de genul: de ce fac ceea ce fac, de ce mănânc ce mănânc, de ce nu fac mișcare, de ce sunt blocat, de ce cred că nu se poate, de ce cred că nu merit, o să afli niște chestiuni despre tine, despre lumea ta, despre pașii tăi, care te vor cutremura din adâncul ființei, care te vor întoarce cu roțile în sus. Concluzia a fost că nu știam mai nimic despre mine și despre lumea mea. Ei și atunci, când te pornești pe un astfel de drum, nu prea mai ai timp să te întrebi despre ce fac ceilalți, iar atunci când o faci și te bâzâie ceva care nu are legătură cu tine, ajungi la concluzia că este ceva nerezolvat cu tine.
Am căutat perfecțiunea în alții, țelurile mele în ei și vina pentru eșecuri tot acolo. Nu prea am obținut rezultate. M-am tot gândit la versurile unui cântec care-mi place:
”You always walk away
Soon you’ll have to face it
Your distance from reality won’t bury or erase it
I tried to do the same
Living so complacent
But the problems wouldn’t go away so I turned around to face them„ (The Heart from Your Hate
Song by Trivium)
În concluzie probleme nu dispar, deci la un anumit moment trebuie să întorci fața spre ele. La fel și nesiguranțele, ele se adună, dospesc și apoi dau pe afară. Restul discuțiilor, cu cine are dreptate, ce fel de rochie este mai feminină, ce fel de pantofi se potrivesc, cine a inventat dulceața fără zahăr, sunt discuții și nimic mai mult.
Da, mă afectează lucruri care nu au legătură cu mine, mă supără alegerile altora, uneori peste măsură. Încerc să văd de ce, încerc să opresc această toxicitate. Nu mereu îmi iese. Dar încerc, la fel cum nu-mi ies tracțiunile la bară, dar încerc în continuare și cândva o să-mi iasă. La fel cum încerc să nu-mi mai dau cu părea atunci când nu mă întreabă nimeni. Eu sunt proiectul meu, nu altcineva. Eu cred și tot eu îmi asum dacă nu iese bine. Am zile și zile, uneori clocotesc de furie oarbă, alteori de o nepăsare apăsătoare.
Îmi este clar doar că tot ce s-a născut, va muri, așa e mersul trenurilor, restul e can-can. Am pus o poză reprezentativă pentru acest articol: un pescăruș care a ales să stea pe capul lui Cezar. Și-a asumat această decizie, iar eu l-am respectat pentru asta.
