Aud des despre acest concept de analfabetism funcțional, care pare a fi în zilele noastre o molimă. Personajele știu să scrie și să citească, însă nu reușesc să înțeleagă semnificația informațiilor de care dau. Acum, am întâlnit des astfel de peroane, culmea este că au trecut cu toții de învățământul superior. Și atunci oare se mai încadrează în acest fenomen, sau ajunge să fie pur și simplu nebunie?
Întrebarea este simplă, cum reușește un astfel de personaj să termine o facultate? Înainte să sară toată lumea, discut despre o universitate de stat și cu pretenții. Defapt nici nu ar conta dacă aș discuta despre o universitatea privată, pentru că până acolo trebuia oprit.
Se apropie ziua cărții, este anul cărții, toată lumea discută peste tot despre cărți. Cu toate acestea statisticile cu privire la cititul în România sunt îngrijorătoare. Trebuie să recunoaștem că nu avem cultura cărții. Nu citim pentru că asta vrem să facem, pentru că simțim nevoia. Când o facem este despre trend. O cutărească a legat două vorbe și a făcut lansare, unde s-a îmbrăcat frumos și gata circul. Alta are pile politice și toată lumea este leșinată. Altul nu e capabil să spună ce a vor cuvintele lui să însemne. Și tot așa. Iar publicul este după chipul și asemănarea, lucru care este și normal.
Părinții nu au văzut, sunt la muncă, sau nu vor să vadă, sau și mai bine își consideră odrasla ca fiind cea mai deșteaptă, sau nu au nici ei capacitatea necesară să înțeleagă ce se întâmplă. Dar DOAMNA, unde a fost? Dar domnii profesori un an, doi, trei, 1000, unde au fost? Dar la examen cum a fost? Dar la teză? La lucrare? La următoarele 40000 de examene?
Este imposibil ca cineva din sistemul de învățământ să nu fi văzut ce se întâmplă, să nu fi văzut că un cutăresc nu este capabil să priceapă cele două vorbe pe care le citește. Și atunci de ce se întâmplă?
Păi este simplu zic eu, nu interesează pe nimeni și asta este educația pe care noi o avem. O carte este scumpă. Nu cumpărăm cărți. Să fi scriitor este al naibii de greu, ai toate șansele să fi vânzător la magazinul din colț și să scrii când poți.
Dacă Finlanda se laudă cu noua bibliotecă extraordinară, noi ne lăudăm cu sfaturi, căci acolo ne pricepem. Dacă țările nordice se laudă cu modernizarea învățământului, cu încurajarea creativității, a jocului și a lumii din jur, noi ne lăudăm cu sute de manuale și culegeri, pline ochi de greșeli și cu o programă care dă pe afară din cauza unui burduf de informații.
Cu cât mai mult cu atât mai bine, nu se aplică neapărat la orice. Este drept că învățământul românesc merge exact după această vorbă. Gândirea nu este pe primul loc în sistemul de învățământ, așa cum ar trebui.
Copilul este sensibil, obosit, se crispează repede și are nevoie să mediteze și să leviteze ca să poată continua. Este dus cu mașina peste tot, îmbrăcat la modă, fercheș, umblă numai pe telefoane complicate ( să se joace, nu altceva), face foarte multe activități dintr-o paletă mare de domenii, deci și un pic de pian, dar și o japoneză și înoată, dar face și yoga în același timp. Pictează, dar și cântă. Merge la schi și la patinaj. Și se pricepe la toate. Adevărul este că acel copil știe cu greu să se lege la șirete și se joacă mereu pe telefon, tabletă, calculator. Și foarte importantă mănâncă bio, pentru că părinții „țin foarte mult să mănânce doar bio„.
Părintele nu ține foarte mult ca acest copil al său să citească, să aibe un sistem de învățământ de primă clasă, ci să mănânce bio. Am crezut că bio ăsta este un fel mâncare, adică un soi de vinete sau ceva așa, la modă.
Ce nu prea face copilul în schimb? Nu prea citește, nu se joacă, nu aleargă pe afară, nu relaționează cu cei de vârsta lui, folosind efectiv cuvinte, nu se murdărește și în mod clar nu se responsabilizează.
Din comportamentul părintelui său înțelege că totul este despre el. Că poți parca în mijlocul străzii atunci când este vorba despre copil, că atenționarea cu baby on bord de pe geamul mașinii nu este pentru ca ceilalți șoferi să fie precauți, ci pentru ca să știe că cel de la volan este părinte și nu șofer, deci povestim despre alte reguli de circulație. Înțelege de asemenea că nu are nici o responsabilitate, iar dacă nu are chef să meargă la școală este în regulă și poate sta liniștit în pătuț. Pfff…ai mei iar nu au primit mailul în care scria că așa se face și mă tot puneau să merg la școală.
Mai învață că poți vorbi foarte urât, căci îl duce tată-său la școală dimineața și ce-i la gura lui, nu vrei să ști. Și mai învață că democrația înseamnă să faci ce vrei, când vrei, să nu respecți nici o regulă și cel mai important să interzici absolut tot ce ție nu îți place.
Copilul nu pricepe ce studiază, dar nici maicăsa nu o face. Căci are 40+ și toată ziua vorbește despre haine, reduceri și vedete. Când vine vorba despre citit răspunsul este clar și imediat „ Da ce crezi tu, că eu am timp să citesc? Când ai copii nu mai citești, nu mai dormi, nu mai nimic. Nu are nimeni timp de citit și nici bani„. Trec cinci minute până să o întrebe pe alta ca ea. „Vai dragă, ai văzut aseară la …, a cântat unul și alta s-a dezbrăcat și a făcut„.
Ce ți-ai cumpărat acolo? „Trei rochii, cinci pălării, zece perechi de pantofi, farduri, genți. Ști, am o nuntă la vară.„ Și te uiți, nu înțelegi nimic. Nu bun și dacă tu nu înțelegi nimic, nici copilul nu înțelege nimic.
Cert este că povestea asta cu cartea este foarte simplă. Este o cultură. Ideea de a avea carte acasă, de nu-ți tremura mâna să dai banii pe așa ceva, de înțelege ce înseamnă nobilitatea sufletului.
Ideea este să înțelegi că te duci și cauți loc de parcare, te așezi acolo, te dai jos cu copilul de mână și îl duci unde trebuie, pentru că lumea nu se învârte în jurul tău. Ști ce se întâmplă după aia? Ai copilul sensibil și extraordinar, bun la toate, fără să știe să facă nimic, plin de fițe și strâmbături din nas și vine viața și ți-l trântește de n-ai văzut din alea, iar el nu știe să se ridice și se îneacă în propria lui salivă în secunda în care dă în bâlbâială.
50 de lei pe o carte, este foarte mult! Nu se poate așa ceva. I-am luat lui puișor, acu că împlinește cinci ani, lego, din ăla să contruiești chestii complicate, a costat 600 de ron. Cinci ani, lego cu chestii complicate, 600 ron, ce?
Vai de mine cine ne conduce, așa ceva nu se poate, toți hoții, toți analfabeții! Nu zău! Ia povestește despre asta cu bărbatătu diseară în timp ce el se uită pe telefon și tu te uiți cum jurizează unii pe unu care lălăie ceva.
În rest ce să mai citim? Păi eu zic că abecedarul în principiu. Când ne plimbăm pe colo, pe la mall. Să începem de acolo și mai vedem.
Cine ne conduce? Păi cine să ne conducă? Noi, cine altcineva…