Am avut primul episod din Colțul cu vise și ne-am plimbat prin secretele ascunse în biblioteca Vaticanului. Mai departe am stat și m-a gândit ce aș vrea să fie pentru episodul cu numărul doi. Am scris aproape un caiet cu notițe de tot soiul, lumi întregi pe care aș vrea să le văd, pe care aș vrea să le înțeleg. Și nu mă puteam decide în nici un fel ce anume să aleg pentru acest episod doi.
Într-o zi mă uitam peste pozele făcute în călătoriile mele. Și acolo am găsit ceva minunat. Un loc unde aș dori să locuiesc, un loc din care nu aș mai ieși niciodată. Și uite așa mi-am dat seama că vom discuta despre palatul Pitti și grădinile Boboli din Florența.
Mi-au plăcut o mulțime de locuri din excursii, dar o parte din mine a rămas cu Florența. Acolo vreau să mă întorc curând. Defapt vreau să merg și să revin în atâtea locuri, încât sunt sigură că nu am atâta viață.
Dar Florența este un loc minunat, boem, liniștit și mai ales plin de pașii familiei Medici. Am o obsesie cu ei. Ei bine, în acest colț cu vise se poate absolut orice. Asta înseamnă că sunt brusc proprietarul palatului Pitti. Aceasta a fost construit în anul 1458 și a aparținut unui bancher, Luca Pitti. În 1549 a devenit reședința familiei de Medici.
Palatul este superb, bineînțeles, pe acolo au trecut mâinile lui Vasari și nu numai. Dar ce mă face pe mine să mă gândesc continuu la locul acela sunt grădinile sale extraordinare, decorate frumos cu o multitudine de flori, fântâni și habar nu am, verde, cred că.
Atâtea grădini combinate cu statui și tot soiul de peșteri. Pfff! Nu am văzut ceva mai frumos. Mi-am imaginat cum ar fi să trăiesc acolo mult înainte de acest proiect, asta pe vremea când îl vizitam.
Sigur că ar fi fost lipsit de multitudinea de oameni care mișună pe acolo și scot un zgomot aiurea. Se făcea că era liniște și stăteam acolo în palatul cu ferestre mari care dau spre labirintul de grădini. O multitudine de tablouri pe pereți, iar colțurile erau păzite de statui imense.
Dar nici măcar nu trebuie să îmi beau cafeaua înauntru, pentru că undeva deasupra labirintului de verde se află o căsuță pentru ceai. O minunăție plină cu porțelanuri colorate. Sigur că are și o terasă frumos pusă la umbră. Locul perfect pentru scris.
Mă gândeam mereu că primul lucru pe care l-aș face ar fi să am o mulțime de animăluțe mici și mari care să mă însoțească. Un cal negru cu plete lungi, pregătit să plecăm la plimbare prin grădini.
Nimic afară, nimic în lume, doar o bucată de ceva extraordinar. În anii aceia, când palatul a devenit casa de Medici, totul era condus de biserică. Totul era despre biserică. Și atunci m-am întrebat, de ce palatul, grădinile și fântânile arată ca și cum le-am decorat eu?
De ce oare totul este plin de zei care se uită după mine? De ce în mijloc este o fântână cu apă tulbure care îl are pe Possidon drept păzitor? De ce? Am senzația că mi-ar fi plăcut familia de Medici, cred că ne-am fi înțeles bine.
Spre exemplu camera pe care mi-o amintesc cu tapiserie verde pe pereți, lumină difuză, covor roșu și tablouri pare o sufragerie interesantă pentru mine. Măsuța de jad mă poate ajuta să scriu. Jadul este preferatul meu.
Sincer nu știu cum aș putea să mă opresc să ies afară, să umblu cu părăsile prin grădini și să studiez grota. Oare de este o grotă cu sculpturi păgâne în mijlocul naturii? Hm, poate că eu am comandat-o și nu îmi aduc aminte.
Este soare pe acolo, dar nu atât de mult cât să îmi facă rău, cald, dar nu cât să mă sufoce, doar așa să mă lase să mă plimb în voie, toată ziua, bună ziua. Și apa este de un verde atât de ciudat, încât m-am întrebat dacă nu cumva Possidon se joacă cu ea.
Fel de fel de animale pot trăi acolo, de la capre la pisici. Și fiecare ar simți mirosul dulce al fantomelor ce umblă pe la colțurile palatului nostru. Mă gândesc chiar la Galileo, simpaticul. Și ca idee nu puteți spune că am gusturi proaste, pentru că și Napoleon s-a îndrăgostit de acest loc și a stat acolo. Parcă îl văd pierdut cu gândul în grădinile care nu se mai termină. parc îl văd la o poveste cu zeii pe holuri. Oare lui Napoleon îi plăcea cafeaua? Dar lui Galilei? Oare s-a dus în grădină și le-a rugat pe acele fete nebune și dezbrăcate să le arate neciopliților că ce spune el este departe de erezie? Hm, sau poate că s-a rugat de ele să le arate că pe lumea asta există multe, nu și erezie.
Nuu doar atât, dar și sediul regal al primei Italii mari a fost tot acolo. Prietenul rege Victor Emanuel al III-lea l-a donat poporului și așa a devenit muzeu.
Frumosul este frumos, nu are nevoie de limitări religioase. Adevărul nici atât. Ca dovadă stau grădinile labirint care nu se mai termină niciodată și din care totuși ieși și mergi să vezi bătrânul râu Arno și să mănânci o înghețată.
Mă așteaptă acasă, în fundul grădinii o poartă păzită de două capre de piatră care se uită spre cer. L-am văzut, visez la el, mă voi întoarce.
