Marea, castelul, grădina și regina
În colțul meu cu vise îmi permit să îmi iau încă o proprietate. Dacă acum ceva timp eram prin Florența, înconjurată de statui, fântâni și istorie, de azi mă mut la mare. Stau acolo pe un delușel, nici prea înalt, nici prea greu, acolo, într-un castel.
Toată ziua stau și mă uit la mare. E liniște și nu umblă nimeni pe acolo, în afară de păsări și de vânt. Aaaa și de albine! Miroase a sare și a valuri albastre care fac spre mal doar un picuț de spumă albă. În rest sunt calme.
Stau acolo cu florile colorate și le adulmec parfumurile. Ce frumos se joacă natura, ce picturi extraordinare îi ies. De acolo sus mă uit la mare. Așa ceva mai rar! De undeva se aude o cascadă cum susură în zgomote mici, dar precise de simfonie. Fug să văd despre ce este vorba și o descopăr ascunsă sub castel. Minunata! Curgea ea acolo proaspătă și rece. Stau de povești un pic cu ea, cine știe ce secrete are, cine știe ce vrăji știe să facă, să spele păcatele și gata! Mă duc iar sus să văd cum strălucește marea.
Înăuntru, în castel, miroase a lemn vechi și a istorie, a pași care calcă cu ușurința unui dans, iar dulapurile sunt pline cu ii albe. Micuț, discret și frumos, catelul poartă cu el luptele popoarelor și a vecinilor care nu se înțeleg. El stă acolo sus și este martorul tăcut al omenirii. Nu știu dacă neapărat i-a plăcut ce a văzut, dar merge mai departe, cu turla și cu albul lui imaculat.
Ziua soarele se oglindește mândru în apa mării și ce știu eu ce îi tot spune! Cert este că oferă un joc plăcut și cald, o adunare de minuni, iar castelul se uită mirat și încă nu s-a săturat!
Pe după masă vântul bate ceva mai tare, totuși încă delicat răscolește marea și o roagă să ne mai cânte ceva. În grădină este o cruce veche de piatră, roasă de timp și de timpuri, dar frumoasă. Ciudat este că o tot găsesc împodobită cu flori și nu înțeleg ce se întâmplă. Cine se roagă la ea, aici, în casa mea?
Mai pe seară însă, încep să înțeleg. Regina se plimbă pe acolo, frumoasă, îmbrăcată în costumele ei populare, iar de mână are un copilaș. Amândoi zâmbesc și povestesc. Se uită la mare și așteaptă să vină luna.
Multe trec, e drept, rămân pietrele, mările și florile. Tot ele duc mai departe toate cele și uite așa nu se pierde nimic. Ce viață am și eu, stând aici pe deal și uitându-mă la mare! Nu înțeleg eu prea multe despre lumea asta, dar pricep că orice suflet are nevoie să respire. Și unde altundeva să fie așa de bine?
Înăuntru totul spune câte o poveste, pentru cine vrea să știe. Dimineața merg afară și cobor toate acele trepte, doar așa, să ajung la vară. Nisipul este rece sub picioarele mele calde, iar marea este netulburată.
Mă uit în sus, pe deal și văd castelul calm. Regina se uită la mine de la marginea grădinii. Zâmbește și îmi face din mână. Mă așteaptă să ne așezăm pe-o bancă și să-ncepem să vorbim, vrute și nevrute, să-mi arate o istorie pe care doar ea o știe. Ce nebunie!
Mi-am propus să aduc la castel o mulțime de căței și împreună cu ei să alergăm nestingherite pe pământurile străine. Mirciulică pare fericit și se împinge gălăgios, ca orice copil.
Mă duc pe scări înapoi, să mă bag în casă, să mă-ntind cu o carte pe divan. Deja soarele arde cam tare, dar nu-i port pică, doar mă scuz și plec din calea lui, la umbra zidurilor groase.
O cheie îmi stă agățată de gât și mă întreb oare, de unde a apărut? Regina îmi spune că mi-a dat cadou cufărul din care se aud bătăi de inimă și să port cu mine cheia, nu se știe când va trebui să pun o întrebare. În cufăr acolo, cu inima, stau marea, soarele și luna.
Îmi place aici, în castelul de la marginea grădinii și cred că-am să mai vin, în casa sufletelor, a mării, a florilor din grădină, a fântânii cu apă cristalină, a reginei și a lui Mircea, prințul.
