Scandalul este în toi în România Mare, acum la trei pași de centenar. Este și normal să fie așa, căci românilor le place circul și este un popor care ține cu dinții de tradițiile sale. Este anul Centenarului Marii Uniri, un an ce ar trebui să fie strălucitor pentru noi, un an de mândrie și cel mai important un an de dragoste pentru țara noastră.
Finlanda a sărbătorit și ea 100 de independență și drept cadou și-a construit o super bibliotecă și asta pentru că acești băieți au ajuns la performața de a împrumuta 68 de milioane de cărți pe an. Fraieri rău de tot.
Polonia a sărbătorit și ea 100 de ani de independență și pentru acestă sărbătoare au lucrat împreună aleșii țării, lăsând divergențele care îi macină, chiar dacă este doar de ochii lumii.
Lista poate continua.
Noi de centenar vom primi de mâncare la McDonald niște Mc chestii speciale și în afară de asta vom avea ceva fanfaroni care vor depune niște coroane rostind în mintea lor rugi ca toate ceremoniile să se termine mai repede, să poată pleca naibii de acolo. Alții vor veni să facă circ politic, sau pur și simplu circ, să își arate fundul nu știu cui și lucruri de genul acesta, cum se face.
Suntem plini ochi de intelectuali, unii mai extraordinari decât alții. Mai mult de atât sunt rafturi întregi aparținând aceluiași autor. Aș fi zis că de centenar, că vom fi avut cele 100 de titluri tematice, de la marile nostre genii, dar acele rafturi ale bibliotecii mele pe care le-am pregătit pentru asta vor rămâne aproape goale. Doar un pumn de băieți au scris despre eveniment și o parte dintre ei sunt criticați și urâți, oricum. Nu sunt buni, nu sunt în trend și mai ales nu aruncă cu mizerii în țară. Nu fac pe plac stăpânirii.
Abea așteptam să merg să văd marele monument al Centenarului, să îmi rămână mereu în minte, doar că el nu există și nici nu va exista vreodată. De asemenea mi-am programat o vizita la marele muzeu deschis cu acestă ocazie, doar că nici el nu există. Am zis poate un parc, dar nu. O bibliotecă? Nu așa ca în Finlanda, dar ceva mai mic. Nup. Suntem poate mai practici și inaugurăm podul unirii? Autostrada unirii? Tunelul unirii? Drumul unirii? Ulița unirii? Ceva? Orice? nimic.
Prea marii noștri conducători ne fac o surpriză și cu această mare ocazie, își dau mâinile și pentru câteva ore nu se mai porcăiesc, chiar și așa, de ochii lumii? Nup.
Poate poporul s-a hotărât să nu se mai porcăiască câteva ore? Din respect pentru cei care au luptat și au murit, pentru cei ce au numit unirea visul de aur. Ah, nu, această ultimă variantă este cea mai improbabilă dintre toate.
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri avem catedrala mântuirii neamului. Înainte de a primi observații legate de scrierea cu majuscule anunț doar că știu. Un mastodont se ridică în mijlocul capitalei și o tonă de preoți se avântă la sfințire, frumos gătiți cu rochițele lor, cu mașinile lor scumpe ce strălucesc în soare, îmbrăcați în aur din cap până-n picioare toarnă în morminte reci cenușa eroilor noștri.
Circul este în toi, nu sunt autorizații, trebuie poliție, trebuie pompieri, trebuie jandarmi, guvernul participă la sfințire, lumea îi huiduie, un răspopit ce își poartă încă sutana își dă foc afară. Este totuși suficient de bine îmbrăcat cât să nu pățească nimic. Dar nu se află pe teritoriul catedralei, deci preafericiții sau ce o fi ei se spală rapid pe mâini.
Este grotesc, o paradă de draci înveliți în aur își arată mulțumiți lucrarea. Sigur că de partea celor drepți nu este nici o lucrare de arătat, lucru care mai contează sau nu.
Dar în toată imaginea aceasta lipsește neamul, neamul acela ce trebuie mântuit. Totuși la o privire mai atentă, îl vedem și pe acesta, după garduri. Îi criticăm aspru pe acești oameni, pe aceștia care se împingeau la sfințirea unui biserici, care s-au luptat până au căzut pe jos și mai apoi s-au călcat în picioare unii pe ceilalți. Dar am oprit o filmare, căci mi-au atras atenția niște fețe, de oameni simpli, de oameni sărmani, pierduți, singuri, triști, legați cu niște vechituri pe ei. Nimeni nu îi bagă în seamă, nici statul, nici poporul, nici școala, nici mall-ul, nimeni. Își caută, deci, ultima speranță, și-l caută pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu este acolo, la catedrală, nu este acolo, ascuns printre pocale de aur, ascuns sub fustele popilor, strivit de greutatea coroanei de aur, doar că neamul nu va fi niciodată mântuit.
Statul și Dumnezeu și-au dat mâinile și au plecat lăsând în urmă poporul român și catedrala mântuirii neamului.
