Carnetul de șofer și cel de părinte

Nu petrec prea mult timp în afara spațiului meu de siguranță și asta de dragul sănătății mele mentale, dar din păcate nu am găsit încă o variantă care să mă ajute să mă fofilez, așa că mă trezesc uneori în lumea de afară și nu există dată în care să nu se întâmple ceva care să mă scârbească. Așa este omul, deci, scârbos. Dar azi avem șofer și avem părinte, două categorii extrem de importante ale prezentului nostru, din păcate.

Acum, examenul pentru școala de șoferi l-aș pune pe o perioadă de un an, ca după ce termini să arăți ca un pumn de fasole frecată într-un bol și să nu uiți niciodată câtă muncă ai depus, să fie vorba despre un proces mai lung, căci cele câteva minute sunt ușor de uitat. Sigur că poate să dureze și zece ani acest proces și tot nu va reuși să modifice nesimțirea omului. Un om care acum încearcă să învețe câte ceva despre condus încearcă să facă o ieșire la o intersecție. Dragii lui viitori colegi șoferi nu au răbdarea necesară să aștepte pentru asemenea lucruri, așa că îl ocolesc pe bandă interzisă și îi taie calea. Domniile lor s-a născut cu carnetul de șofer în mână și cu adevărat nimeni nu se ridică la perfecțiunea lor. Dar să vezi tu măi nimicule când s-o grăbi și soarta, așa cum te grăbești și tu, când ai să te rogi de ea să te cruțe, să te ajute, iar ea, grăbită te va strivi. Poate că este adevărat și îți va trece prin fața ochilor viața ta de doi lei. Posibil chiar să nu înțelegi ce ai făcut și cu ce fel de mizerii te-ai ocupat, nici măcar atunci.

Mie mi se face rău când știu că trebuie să ies în lumea de afară și mai ales când este de mers cu mașina. Halul grotesc în care se conduce, graba aceasta continuă, nebunie peste tot. Mă uit în trafic și relizez că lumea nu știe ce face, ce vrea să facă și mai ales ce ar trebui să facă. Nu mai este de joacă, căci devine din ce în ce mai periculos când te afli pe stradă, indiferent de mijlocul de transport. Este o nebunie care a pus stăpânire pe toată lumea, sau cel puțin așa pare la o primă privire. Totuși nebunia ar fi o scuză pe care nu o avem. Explicația cea mai corectă ar fi lipsa de educație socială și grandomania românească. Nu vrem sub nici o formă să ne oprim preț de câteva secunde și să ne analizăm un pic. Și mai interesant este că aceste personaje ce au foarte multe bube sunt în față în momentul în care trebuie să judece, sunt în față la șirul de plâns. Aceștia sunt oamenii cu gura cea mai mare, cei care bat cu pumnul în masă că li se încalcă drepturile, că nu li se dă și nu li se face. Aceștia sunt cei veșnic „nedreptățiți„ , cei abuzați, victimele. Sper exemplu avem bicicliștii români care se plâng continuu de lipsa de condiții. Dar eu, pieton fiind, pe stradă nu pot circula, căci, de acolo, sunt mașini, iar pe trotuar trebuie să casc foarte bine ochii căci mi s-a întâmplat să mă trezesc că iau în brațe un cârd de mici bicicliști foarte frumos echipați, care îi urmăreau pe tata biciclist și erau păziți din spate de mama biciclistă. Mi s-a și atras atenția să am un pic grijă. A fost un moment frumos, mi-l aduc aminte cu plăcere. Eu ca și șofer, nu pot să circul pe trotuar, căci, de , nu sunt pieton, dar hei biciclistul vine relaxat pe sens invers, pe o stradă ce se termină într-o curbă fără vizibilitate, de care desigur nu te temi, căci nu are ce să fie acolo. Dar hei, cui îi pasă?!

Mergem mai departe cu alt tip de personaje, cele care se ocupă de poprii moștenitori așa cum se ocupă și de condus. Avem un specimen la trecerea de pietoni, cu copilul de mână. Domnia sa este îmbrăcată ca o regină, parfumată și tot ce trebuie. Traversăm, pe partea cealaltă copilul este lăsat în libertate și apoi începem șofatul : vino aici, stai acolo, mergi mai încolo, oprește-te, mergi odată, stai pe loc. Am fost un drum de exact un minut și 47 de secunde, căci am verificat. Am amețit în urma multitudinilor de comenzi auzite. Nu prea mai știam unde tre să merg, sau ce trebuie să fac mai exact, cred că îmi stătea părul la fel ca personajului din reclama cu șamponul pentru păduchi. Copilul era, nu confuz, ci pe altă planetă, dar totuși mai relaxat decât eram eu, concluzionând că este deja obișnuit cu psihoza respectivă.

Împreună mergem și la magazin, căci așa noroc am și continuăm cu prostia partea a doua. Reușesc să îi pierd și sunt mulțumită, dar hei, câteva minute mai târziu reapar. Acum doamna este ocupată cu una și cealaltă, iar mica „mașină„ pe care o ținea din scurt cu câteva momente mai devreme a fost lăsată pe liber și produce acum circul de pe lume. Sigur că aflat în sfârșit în puterea amețitoare a libertății copilul este înnebunit, aleargă, dă jos, este o frenezie totală. Cineva îi spune scuză-mă te rog copilului pentru a putea trece, dar pe acesta nu îl interesează, iar pe distinsa dumnealui mamă nici atât. Alții își fac loc mai dur, dar nici asta nu deranjează pe nimeni. Mi-o și imaginam pe madam într-o conversație cu celelalte cucuvele „vai dar copilul meu„ și alte din astea.

Las în urmă imaginea copilăriei moderne și plec în lumea mea.

235254341 3956599054469022 1982880106145174197 n 1 - Carnetul de șofer și cel de părinte
Ultimele postari ale lui Ioana Trif (vezi toate)
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *