Cafeaua bunicii

  Gemenii știau că de fiecare dată când se trezeau de dimineață, simțeau un miros puternic, ceva care te amețea. Era atât de puternic, încât reușea să te scoale din cel mai adânc somn.
  Se dădeau repede repede jos din pat și fugeau la bucătărie. Uitau să își pună papucii de casă, dar nici nu mai conta. Mânuțele lor mici apăreau pe masa din bucătărie ca prin minune. 
  Bunica dădea jos de pe sobă ibricul care conținea acea licoare magică. Era neagră ca tăciunele și făcea niște mărgeluțe colorate la suprafață. Poate că aburii ăia care ieșeau din ea miroseau atât de minunat! Bunica îi spunea cafea. Și o pregătea în fiecare zi. Stingea focul și lăsa ibricul pe sobă, se se liniștească. După o vreme o turna în două căni, pentru ea și pentru bunicu, desigur. 
  Amândoi își luau cănile și mergeau afară negreșit, fie iarnă sau vară. Se așezau pe bancă și priveau în zare. Nu rosteau nici un cuvânt, doar sorbeau ușor din cănile aburinde. 
  De câte ori aveau musafiri, primul lucru despre care se discuta era cafeaua. Ibricul apărea dintr-o dată pe sobă, iar bunica punea cu atenție câteva lingurițe din praful acela fin și negru. Apoi se auzeau tot soiul de zgomote ciudate dinăuntru, niște bolboroseli. Imediat apăreau și cănițele din dulap. Părea că oamenii nu puteau sta de povești fără să soarbă din licoarea neagră. Poate că era cea care descătușa limbile. 
Bunico, vrem și noi să primim niște cafea din aia! spuneau gemenii în fiecare dimineață. 
–   Asta nu este pentru copilași, să știți. Când o să creșteți mari, o să beți și voi. 
– Dar de ce? De ce nu acum?
  Gemenii nu prea înțelegeau răspunsurile astea ale adulților. De ce să nu aibe și ei voie? Ce era așa de special la adulți de li se îngăduiau tot soiul de lucruri? Asta era nebunie! Și bineînțeles că nu puteau să lase lucrurile așa! Puseseră repede la cale un plan să fure ibricul magic de pe sobă. Mereu mai rămânea ceva acolo. Zis și făcut, cât ai zice pește gemenii erau afară cu ibricul bunicii în care se bălăngănea lichidul acela negru, atât de prețios pentru cei mari. 
  Preț de câteva minunte se certaseră ce să facă mai departe. Unul spunea să bea direct din ibric, iar celălalt să își toarne în cănuță. Până la urmă căzuseră la pace, fiecare avea să facă ce voia. Așa că unul își turnă repede în cănuță, iar celălalt duse ibricul la gură, gata gata să afle marele secret al adulților.
– Yac! ce gust îngrozitor are! amândoi se strâmbau nevoie nevoie mare, în timp ce bunica râdea de ei de pe prispă. 
Dacă eu vă spun că nu este pentru voi, măi?! Dar nu aveți voi încredere în mine!
– Dar bunico, de ce vă place să beți din asta? Că doar este așa de amară!
  Bunica nu se putea abține să nu râdă când îi vedea în ce fel se strâmbau în continuu. Nu înțelegeau ei mare lucru, adulții erau tare ciudați oricum și le treceau prin cap tot soiul de idei năstrușnice. Ba mai mult, aveau o grămadă de ritualuri ciudate pe care ei nu le înțelegeau. Poate că trebuiau să pună și ei licoarea în cești și să iasă afară pe prispă, cu noaptea-n cap. Cine știe? Poate doar atunci se putea bea!
– Așa este făcută lumea, dragii bunicii! Copilașii sunt mai deosebiți și nu trebuie să vă doriți niciodată să ajungeți mari cât mai repede, ba chiar pe dos. Trebuie să vă rugați să vi se permită să rămâneți copilași cât mai mult timp. 
  Dar ei erau tot amețiți de mirosul cafelei de dimineață și se uitau cu jind la bunici când își sorbeau licoarea pe afară. Nu pricepeau ei de ce să fac atâta tam-tam pentru ceva cu un gust așa de îngrozitor. Ceva tot nu știau ei, le scăpa un secret de-al adulților și nu aveau stare. Pe ascuns mai gustaseră o dată sau de două ori, să se asigure că nu fusese o mare păcăleală. Dar tot așa era și se văzuseră nevoiți să caute ceva care să le schimbe gustul. 
  Bunica vedea nemulțumirea lor zilnică legată de cafea, așa că hotărâ să îi ajute. Într-o dimineață veniseră într-un suflet în bucătărie, așa cum le era obiceiul. Doar că de data aceasta li se înmânaseră și lor câte o cănuță. Fuseseră cât se poate de mirați și de neîncrezători. 
– Mergeți de vă luați papucii și un pulover pe voi, le spuse bunica cu calm.
  Era deja noiembrie și cu toate că vremea era bună și soarele își făcea des apariția, diminețile erau tare reci. O ascultaseră imediat pe bunica și se pregătiseră de ritual. Cănuțele erau deja afară, aburinde. Aveau în ele un lichid maroniu, care semăna cu ciocolata cu lapte. Nu era cafea din aia de-a adulților, însă mirosea dumnezeiește. 
  Erau toți afară, în pijamale și papuci de casă, acoperiți de câte un pulover gros, din acela de lână, fiecare cu cana lui aburindă în mână. Nu știau ei dacă să guste sau nu, după ultimele evenimente și se tot uitau când unul la celălalt, când la bunici. Dar aceștia își vedeau de treburile lor, priveau în zare și sorbeau liniștiți din cafea. 
  Acum nu prea vedeau să aibe prea multe variante, așa că își apropiaseră încet buzele de cană. Dar ce surpriză minunată le făcuse bunica! Licoarea maronie era dulce și bună, atât de bună încât își doreau să bea în continuu. Din fericire era mult prea fierbinte pentru a putea fi dată pe gât. 
– Vai bunico, ce minunată, este!
  Dar bunica le făcu semn să tacă din gură. Era momentul în care trebuiau să asculte, nu să vorbească. Se audă vântul cum șoptește, păsările cum cântă, să audă totul din jurul lor. Nu au înțeles ei chiar atunci, însă bunicii au avut răbdare și s-au dus toți patru afară în fiecare zi, până când au priceput. 
  De atunci, în fiecare dimineață au ieșit cu bunicii, unii cu cafeaua, alții cu cacaua, fiecare gata să asculte lumea de afară, ca după aceea să pornească o nouă zi. 

Aventurile gemenilor se găsesc adunate toate într-o cărticică care se găsește aici: https://bit.ly/2TLmDLw