”Ar fi frumos ca bunul simț să fie la modă”
autor necunoscut
Aș vrea să abordez azi un subiect foarte interesant și tare întortocheat în zilele noastre și anume bunul simț. Din păcate nu este ceva cu care te naști, ci este ceva care se învață, care se dobândește, deci ceva care necistă muncă, aș spune chiar multă.
De asemenea este o discuție despre munca în echipă, defapt munca unei întregi societăți. Pare ceva extrem de complicat și cercetând rezultatele aș spune că societatea noastră, ca întreg, nu face o treabă prea bună.
Se numesc șapte ani de acasă, foarte adevărat, însă societatea trebuie să înțeleagă că nu este suficient și poate nu toate casele sunt pregătite să ofere acești șapte ani. Copilul merge la școală, da? E bine și cu matematica, este minunat și cu tona de culegeri și teme și toate cele dar parcă nu este suficient.
În timp ce părăseau poarta școlii, niște elevi, se apucau puternic de înjurat, iar pe lângă ei trecea pompoasă doamna directoare. De ce știu asta? Culmea, pentru că am făcut școala acolo. Buun, relevant este faptul că madam nu s-a sinchisit să le explice pruncilor că ceea ce fac nu este frumos. Erau pe stradă, programul se terminase, deci gata. Stilul clasic românesc. Ce facem după aceea? Ah, da, protestăm că nu ne este bine.
Mai departe, două minunate se urcă în autobuz, superbe, aranjate, cu ochelarii de soare pe cap, nu aveau mai mult de 13 ani. În spatele lor frații mai mici, așa numiții „retardați„. Mare scandal mare în autobuz, cei doi mici se gândesc că este o idee bună să se joace cu mingea, cele două superbe dau de-o parte pe toată lumea ca să stea preț de o secundă jos. Căci au obosit, ce naiba? Nici măcar eu la un eveniment pompos cu prezența obliatorie nu eram capabilă să îmi dau atâta ochii peste cap.
Alt episod, două personaje se urcă în autobuz, cu ghiozdanele/valizele în spinare se așează la ușă, chiar dacă nu coboară la prima. Râd și își dau părul peste cap și mamă mamă ce-i acolo, dar vine stația. Și ce să vezi? Nu se clintesc, deci complicat pentru călătorii din ambele părți să ocolească mijlocul, acest viitor superb al țării. Nici prin cap nu le trece să se miște.
Dragi părinți și profesori, explcați-le copiilor că atunci când ai un ghiozdan in spate și te urci in autobuzul plin cu oameni, îl dai jos și îl ți în mână ca să nu plznești pe toată lumea cu el și ca să vezi tu ce chestie, producătorul s-a gândit deja la faza asta, motiv pentru care ghiozdanul are un ineluș special făcut. Și ca idee dacă ghiozdanul copilului cântărește mai mult decât copilul, trebuie o vizită la școală. „Nu îți cumpăr decât o gustare sănătoasă”, zice mama în magazin. În timp ce coloana vertrebrală a copilului se sfărâmă sub culegerile dragilor de profesori.
Mă dau jos din autobuz, intru în magazin. Desigur că nimeni nu este atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru a face tot ce este posibil să nu îi deranjeze pe ceilalțti, deci cumva cumpăr, străbat, stau după poporul care are doar drepturi și ajung la casă. O doamnă mă împunge în continuu cu coșul în spate, mă întorc în repetate rânduri cu o privire de subtilă admirație, dar continuăm jocul. „Vă las în față?”, o întreb. Ochii mari de caproară rătăcită pe șosea, în întuneric, când dă brusc de farurile la mașină. ”Văd că vă grăbiți de mă tot împungeți cu coșul”, îi spun ca să înțeleagă în sfârșit nemulțumirea mea de neam prost. Tâțâie nervoasă și se dă un pas în spate. Vai, mamă, ce prost crescută sunt. Cum îmi permit să atrag atenția unei doamne cu aurul pe ea și gătită bine?! Așa ceva…cum m-ai crescut, mamă, în halul acesta abject?
Merg liniștită pe trotuar, un tată și doi prunci merg relaxați pe biciclete, așa că unul mă șterpelește cu ghidonul. Este interzis cu bicicleta pe trotuar, strig la ei! Nimic. Merg veseli și fericiți cu căscuță și tot ce trebuie. Cum ar fi să îi oprească poliția să le spună ceva? Deja și vedeam scena plină de injurii, în care ei au drepturi și ce numai asta se vede și unii merg cu viteză și politicienii sunt corupți și tu îmi spui mie că nu am voie?!
O pruncuță se urcă pe trotinetă când se face verde la semafor și se oprește în mine. Ei și ce? Problema noastră este că nu mai avem un personaj ca Brătianu la conducerea țării, nu că suntem noi nesimțiți până în măduva oaselor și ne place doar să ne pice din cer fără să facem nimic. Să ne dea Dumnezeu, se spune. Doar că bun simț nu se poata da, nici măcar de la el. Trebuie să îl învățăm.
Să fie țara ca afară, da, dar să nu înceapă de la mine. Eu să fac ce vreau eu, să urlu ca din gură de șarpe când mi se atrage atenția, pentru că eu am drepturi. Eu nu trebuie să fac nimic, nu am nici un fel de obligații, nici un fel de datorii. Să facă statul, să dea statul, să dreagă statul. Cine este mai statul ăsta? Căci în poveștile românești pare un personaj abstract care locuiește departe tare de noi, un soi de balaur cu foarte multe obligații. Mi-ar plăcea să îl cunosc.
Ne auzim!
