Am început să studiez relația om-mâncare uitându-mă la mine, apoi la psihologie, dar mi-am dat seama că trebuie să arunc un ochi în istorie. Toată lumea mănâncă și până la urmă, lucrurile nu ar trebui să fie foarte complicate: am nevoie de mâncare să pot supraviețui. Și totuși lucrurile nu sunt chiar atât de simple, nu-i așa?
Cercetând istoria alimentară mi-am dat seama că discuția despre mâncare este veche și complexă, așa că trebuie să recunosc faptul că m-a făcut să mă simt mai bine.
Cândva mesele erau cele mai importante, ele exprimau puterea dar și mizeria forța sau furia. La masă se aduna familia, se luau cele mai importante hotărâri și era o modalitate de transmitere a culturii. Modul de hrănire spunea foarte multe despre geopolitică, despre influență dar și-a găsit locul și în religie, nu-i așa?
Perioadele de foamete au schimbat lumea, au dat jos regi care s-au crezut invincibili și au schimbat lumea, ba chiar au întors-o cu susul în jos. Omul bogat și-a exprimat statutul social prin mese pline de abundență, multe feluri de mâncare, care mai de care, iar omul sărac și-a exprimat lipsurile prin cererile de hrană.
Lumea s-a schimbat, însă unele lucruri au rămas la fel, din păcate. S-a murit de foame de-a lungul istoriei, dar se moare și acum. Totuși ce este nou? În zilele noastre se moare de exces. Dau un exemplu, zahărul a fost cândva un lux, pe care puțini și-l permiteau, dar acum este peste tot, în cantități enorme care ne îmbolnăvesc. Ce ciudată este istoria!
Povestea alimentației s-a schimbat în momentul industrializării și a creșterii populației. America a schimbat modul de raportare a omului cu mâncatul, care a început să nu mai fie un subiect de conversație, timpul alocat pentru masă a început să scadă.
În concluzie am început să mâncăm tot mai mult, mai repede și mai prost. Industria alimentară a devenit o forță economică și a adus în discuție nu calitatea, ci cantitatea. Totul e dulce, clar e bun, se găsește la o aruncătură de băț, nu este scump, e plăcut, deci nu a avut cum să nu fie un succes.
Mâncarea sănătoasă a ajuns să fie percepută ca fiind fără gust, plictisitoare, fără mirodenii, fără să ofere plăcere. Până la urmă nenea Graham a fost un pastor american care a încercat să minimalizeze plăcerea pe toate drumurile, în special în domeniul alimentar. Și atunci este normal ca cealaltă parte să vină cu contraatacul, mâncare plină de tot soiul de gusturi și culori, fără să mai conteze calitatea. Omul este prins între două extreme care exercită o mare influență asupra lui.
Dacă mâncăm sănătos, înseamnă că trebuie să uităm despre gust? Mâncarea sănătoasă este plictisitoare? Și dacă nu vrem să renunțăm la plăcere, înseamnă neapărat că mâncăm nesănătos? Are și mâncarea un trecut, dar poate că ar trebui să ne uităm la prezent.
Complicată poveste, nu-i așa? Sau poate că noi suntem cei care complicăm, pare-se că este o boală sută la sută umană.
