Aș vrea să povestim azi despre un subiect foarte frumos, din punctul meu de vedere, anotimpurile. Începusem un articol și scrisesem mult despre toamnă când mi-am dat seama că este un subiect mare și extrem de important și merită propiul său articol. Fiecare anotimp își lasă adânc amprenta asupra vieții noastre. Da, poate că omul modern este mai puțin afectat și interesat de acest subiect, mai degrabă afectat chiar fără să își dea seama. Adesea nu discutăm decât despre cum ne încurcă vremea de afară, fără să uităm ce frumuseți aduce fiecare schimbare.
Înainte, totul depindea de anotimpuri, iar viața își urma cursul în funcție de acestea. Cred, câteodată că lucrurile erau, poate nu mai simple, dar mai clare. Omul modern are totul la mâna pentru ca viața lui să fie mai simplă, însă nu cred că s-a reușit acest lucru. Omul s-a schimbat și parcă nu mai are timp de nimic, totul este o gonă continuă și fără nici un sens. Nu ne mai uităm nici în stânga, nici în dreapta, la nimeni și la nimic și cu atât mai puțin nu ne mai uităm la minunățiile naturii și ale anotimpurilor. Știu că specia umană este crudă din fire, dar mi se pare că toată lumea aceasta avansată și extraordinară scoate la iveală, din ce în ce mai puternic aceste trăsături superbe. Suntem răi, paranoici, grăbiți, ofticați, gata să arătăm care dintre noi este mai frumos și mai realizat, uităm să ne bucurăm.
Cred că anotimpurile reprezintă ciclul vieții atât de clar încât nu necesită nici un fel de explicații. Mai mult de atât, văd fiecare anotimp cu cele două fețe ale sale, așa cum fiecare ființă reală sau mistică le are, așa cum trebuie să fie pentru ca universul să stea într-un echilibru ce nu trebuie deranjat. Și este minunat să le privești și de fiecare dată să le simți parfumul și minunățiile, căci frumusețea vieții este că niciodată nu știi când se termină. Omul modern a uitat, așa cred.
Consider că normal este să începem cu Primăvara, nașterea, începutul, totul. De undeva natura se adună să iasă la suprafață, se zbate să dea viață, se zbate să coloreze totul. Trecutul deci rămâne în urmă, se topește și totul este o șansă nouă. Vorbeam mai sus despre cele două părți, să ne gândim un pic, mai întâi este partea aceea mai întunecată, când temperaturile încep ușor ușor să crească, iar zăpada se topește. Lucrurile nu arată chiar bine, este noroi și natura este cheală, dezvelită, pare pierdută, dar de fapt nu face altceva decât să se pregătească de renaștere. Dar apoi lucrurile se schimbă, nu? Totul înverzește și se trezește la viață, iar priveliștea care se întinde în fața noastră este una minunată. Totul este proaspăt și miroase minunat. Nimic nu este mai prețios decât acest moment plin de speranță. Nu prea am înțeles de ce creștinii nu s-au ținut de ideea că Iisus s-a născut primăvara, așa cum sugerează biblia, pentru că nimic nu era mai plin de simbolistică decât ideea unui salvator sosit împreună cu speranța. Se pare că politica a fost mai tare decât simbolistica.
Ideea de primăvară se conturează în mintea mintea mea sub forma unui tablou cu dealuri, colorate frumos. Mereu mi-am dorit să pictez, dar desigur nu am talent, pentru că obișnuim să ne dorim exact ce nu avem. Da, primăvara, culori, prospețime, dealuri și un cal cu care să le parcurgi. Îmi pot imagina acel aer curat, care mai are, atunci când bate vântul, o scurtă răceală pentru a păstra în memorie iarna.
După ce totul renaște, după momentul acela plin de speranță, ușor ușor mergem spre Vară. Consider că prima parte a verii este cea mai frumoasă, când temperaturile nu șut încă atât de ridicate, când totul strălucește frumos în lumina soarelui. Natura trebuie să fie mângâiată de soare pentru a putea produce, pentru a se încărca cu energie și cu bucurie, exact așa cum avem și noi nevoie. Văd vara ca pe un anotimp răzbunător, de fapt ambele extreme pot fi furioase. Vara aduce puterea soarelui peste noi și ne amețește, ne arde, câteodată ne seacă de puteri. Pe mine una mă obosește vara foarte tare și prefer să mă ascund mai mult, de aceea cuibușorul în care locuim mă mai protejează sub vraja pădurii. Sigur că vara este acel moment al mării și da, este minunat. Mereu mi-a plăcut apa și mai ales marea, dar în ultimul timp cred că omul și-a pus în minte să strice și marea, să îi omoare farmecele și bijuteriile, atât de tare încât să îl facă pe Poseidon să se mute într-un râu de munte uitat de lume.
Mintea mea conturează un peisaj de munte, verde și frumos, cu un pământ pe care să îl simți rece la atingere și de care să te lipești și a cărui prospețime să o simți și un râu de munte, curat și solitar, în care să mă îmbăiez și să mă răcoresc departe de lume.
Vara ajunge să se liniștească și să nu își mai dorească să ardă lumea, deși poate că ar fi mai bine ca acest anotimp răzbunător să îi dea foc într-o zi și sosește Toamna. Este anotimpul meu preferat, îl văd ca fiind cel mai echilibrat și cel mai frumos pentru sufletul meu. După ce vara mă pârjolește și de obicei am probleme, căci tenul meu alb este sensibil și dureros în fața soarelui, toamna vine ca o salvare. Soarele nu mai este brusc un tiran, ci un artist, a devenit plăcut, calm și simpatic. Toamna mă cheamă în natură, la plimbare, când aerul este respirabil, când totul pare scos dintr-un tablou. Natura se colorează, recoltele sunt bogate și miros foarte frumos. Totuși toamna are și cealaltă parte, are furia-i caracteristică. După ce totul este frumos colorat, Toamna scaldă lumea în ploaie. Și nimic nu se compară cu o ploaie târzie de toamnă, rece, furioasă și dură. Aerul devine tot mai rece, natura se scutură de hainele sale minunate pe care și le plânge. Natura pare bătrână și neputincioasă, gârbovită și obosită. Se pregătește să apună.
Pentru mine toamna se conturează în acea imagine a covorului de frunze căzute într-un parc și în culoarea superbă a viței de vie și mirosul parfumat de struguri dulci, zdrobiți în picioare de țărăncuțe.
Natura, obosită, gârbovită și neputincioasă se împacă cu gândul că s-a terminat, așa că apune. Peste ea vine Iarna. Pentru mine acest anotimp este contradictoriu. Totul se îmbracă în alb, pentru daci de exemplu, culoarea morții, pentru noi, azi, culoarea purității, poate amândouă sunt adevărate, echilibrul.
Iarna îmi aduce în minte imagini ale copilăriei, căci este cu adevărat precum crăiasa aceea despre care îmi citeau ai mei, o doamnă nobilă, frumoasă, fină, dar rece și solitară. Te îmbie să stai acasă, la un foc de lemne pe care să îl auzi vorbind, nu? Dar te îmbie să stai cu ai tăi, Dar afară iarna îngheață pământul, pentru a distruge tot de a fost, tot ce e rău, totul, pentru ca apoi să se poate reconstrui.
Dar în mintea mea se conturează imaginea săniușului, colo așa, pe fosta mea stradă, pe un delușor mai mic decât ai crede, dar ce frumos. Și apoi aici, pe cealaltă stradă, un delușor mai așa cum trebuie și frigul acela al iernii de îmi făcea obrajii roșii, dar unde nu erau nici mașini, nici stres, nici politică și nici răutate, departe deci, departe de tot.
