Nu sunt eu un prea mare bucătar, dar recunosc că mai pun câte-un picior în bucătărie, fără mare măiestrie, dar cu multă bucurie. Ador vasele colorate și bliduțele frumos aranjate, motiv pentru care mai mereu scap pe internet să fac săpături. De exemplu am dat peste Ambition România, o pagină care are multe lucrușoare în care eu m-aș putea pierde.
Gătitul poate să fie o activitate extrem de plăcută, de la început până la momentul în care se așează masa, de cele mai multe ori colorată și plăcută la vedere. Din fericire acum se găsesc o mulțime de lucrușoare cât se poate de simpatice. Ca idee urmează să-mi măresc colecția de căni, care deja conține aproape cincizeci de bucăți, pentru că am găsit o mulțime de lucruri interesante pe Dajar magazin.
Una peste alta, nu am uitat de unde am plecat. Da, bucătăria și rețeta „unicorn„. O să vă surprindă, dar mie mi-au dat de furcă cartofii prăjiți și vă spun de ce. Bunica și mătușa făceau, când eram copil, cartofi prăjiți într-un anume fel. Și nicărieri nu era ca la ele. Veneam acasă și începeam discuția cu cartofii speciali, dar nimeni nu reușea să îi facă. Poate că nici nu mă pricepeam eu să explic ce era așa deosebit.
De când ele nu mai sunt, eu mă chinui să le descopăr marele secret. Am încercat în fel și chip, până când mi-am dat seama că toată povestea stătea ancorată în trei părți mari și late. În primul rând cartofii trebuie tăiați foarte subțire, pentru ca apoi să ajungă într-o anume tigaie, pe care după multe încercări am găsit-o. Nu în ultimul rând trebuie adăugat un strop de ulei și sare în timp ce cartofii se prăjesc. Dar cred că tigaia este cât se poate de importantă, să nu se lipească cartofii de ea, cantitatea de ulei fiind foarte mică.
Știu, cartofii prăjiți sunt cei mai banali posibil, dar pentru mine înseamnă mult mai mult. Din fericire am început să înțeleg rețeta, să o descopăr tot mai mult și să-mi aduc în minte tot soiul de amintiri frumoase ale copilăriei mele.
Lângă cartofii minune se află mereu un ochi, cu gălbenușul moare, o salată verde proaspătă și un stop de mujdei. Este cea mai bună mâncare gătită și servită de mine. În copilărie mai primeam și un strop de sirop din fructe de pădure, pe care îl voi face în curând din recolta proprie și-l voi așeza în vase frumos lucrate.
Cuibul de viespi era și el prezent pe masă, desertul meu preferat, dar din fericire am reușit să-l fac chiar de la prima încercare și l-am împărțit familiei care a fost foarte mulțumită, după care am dat colegilor prietenilor și nu am auzit plângeri nici măcar până în ziua de azi.
Una peste alta bucătăria poate ține loc de fotoliul din cabinetul psihologului, dacă știm să o folosim așa cum trebuie. Gătitul reprezintă o frumoasă și interesantă terapie, un fel de a menține în viață trecutul, de a simți gustul copilăriei și de a ține minte felul unicat al fiecărei familii, al fiecărui moment minunat petrecut împreună.
Sub nicio formă bucătăria nu trebuie luată în glumă și trebuie tratată cu atenție și iubită dincolo de ceea ce reprezintă la prima vedere. De aceea merită cele mai frumoase și simpatice lucrușoare, eu una sunt plină de farfurii fericite, de boluri zâmbitoare și de căni nu tocmai normale. Vă recomand și vouă să încercați, să vă bucurați și să vă tratați.
Am povestit despre o rețetă care nu-mi dă mie pace, ceva care aduce după sine amintiri din copilărie. Și sincer, mi-a plăcut la nebunie!
