Stau și mă joc cu soarta. Sunt în aeroport, aștept să vină o pasăre mare de metal care să mă ridice foarte sus și despre care nu prea vreau să știu nimic. Nu de alta, dar am rău de înălțime, culmea. Conștientizez, dar nu mă agită. Îmi lasă doar un sentiment ciudat, greu de înghițit. Se poate să fie anxietate, sau se poate să fie joaca cu soarta. Adrenalină? Poate.
Cu toate acestea nu am probleme cu avionul. Am deja un număr de zboruri și nu mă deranjează. Cred că pauza de la lumea de afară este cea care mă face să mă simt ca și cum mi-am băgat degetele în priză.
Am trăit până acum o mie de vieți, am fost o mie de oameni diferiți și port pe umeri nenumărate păcate. Mă apucă în sala asta de așteptare mereu o mâncărime dubioasă, cumva pe dinăuntrul corpului, acolo unde nu ajung să mă scarpin. Bănuiesc că se datorează gândului că voi fi prea aproape de ceruri.
Aeroportul. Poarta lumii de dincolo. Mai întâi intri acolo, în acea clădire ce va reprezenta punctul de plecare de pe pământ. E dubios, dacă nu chiar neplăcut, să ai oameni cu mânuși albe pregătiți de partea cealaltă a porții, gata să te pipăie și să te analizeze, gata să îți răscolească bagajele și viața. Ești expus și îți vine să te ascunzi sub o piatră.
Senzorii încep să țipe disperați, aproape mereu. Ceva la mine îi deranjează, îi agită. Zâmbesc stângaci, dar simt așa un soi de panică născută de nicăieri. Devin brusc conștientă de corpul meu, din simplu motiv că sunt oameni foarte atenți la mine. Devin conștientă de faptul că am mâini, încep să mă întreb ce fac cu ele, unde le pun, ca să nu par cumva nervoasă sau agitată, să nu dau de gândit. Se uită atent la mine. Oare îmi stă părul în toate părțile? Am tricoul ridicat? Pff, bine clar nu arăt. Ce fac? Ce am făcut? De ce sună? Ce mi se întâmplă? Cum să fac să nu devină suspicioși? Undeva în spatele minții mele știu că nu am făcut nimic, dar nu mă pot aduna suficient cât să nu intru în panică. Lucrurile se rezolvă imediat și trecem mai departe, dar eu tot am ochii mari de stres. Sunt ok să merg mai departe, dar senzorii aceia știu ei că ceva nu este tocmai în regulă și nu uit asta.
Bagajul meu trece și el printr-o lupă. Încep să mă gândesc la tot ce am pe acolo. Mereu scotocesc geanta după ce trece de control și găsesc tot soiul de lucruri abandonate. Despre unele am uitat că le-am avut vreodată, pe altele nu le-am găsit și le-am dat uitării. Dar altfel, erau extrem de importante când le-am achiziționat. Mereu mă gândesc că ar trebui să fac toată treaba asta înainte de controlul oficial, ca să nu mai apară pe ecran cine știe ce monștrii care locuiesc în geanta mea și să fiu iar judecată de o serie de oameni care se uită în intimitatea mea.
La ghișeu este un nene perfect pensat, cu câteva fire de păr grizonat, atât de perfect așezate acolo încât am senzația că și le-a pus acolo cu mâna, dimineața, într-o oglindă cu lupă. Se uită la actele mele și la fața mea să vadă asemănările. Doar că în poza de la buletin eu arăt ca un bolnav de ciumă. Hei, chiar eram bolnavă, în medical și de aia avea timp pentru astfel de lucruri pământești. Data viitoare nu mai îmi fac poze oficiale în astfel de condiții. Dacă nu va fi prea convins că sunt eu? Sau cine știe ce găsește? Pfff….Se uită totuși către mine cu un pic de milă. Eu îi zâmbesc și lui. Ciudat. Zâmbesc acum în stânga și în dreapta tuturor, deși nu prea este stilul meu. Îmi fac norma întreaga de zâmbete, pe un an, poate.
Sala de așteptare este ca un soi de lume care aparține unui zeu fâstâcit, cu un sens al umorului greu de digerat. Îmi trec prin minte niște gânduri la care nu mă aștept și asta probabil pentru că mă trezesc dintr-o dată cu timp liber. Absolut nimic de făcut până la sosirea avionului.
Am o carte în mână, gata să intru într-o altă dimensiune, dar mintea mea deja este extrem de ocupată. V-ați întrebat vreodată cum ne aud străinii când vorbim? Oare cum se aude limba noastră în alte urechi? Ajung să cred că nu poate ca cineva să nu înțeleagă ce vorbesc eu în limba mea. Adică pare atât de firesc și de normal, încât mă aștept să o cunoască toată lumea.
La aeroport poți să auzi tot soiul de limbi și ajungi să te uiți în gurile oamenilor, încercând să îți dai seama după gesturi ce vor să spună. Este ciudat să îți vezi de treburile tale și să descoperi că cineva se holbează la tine, urmărindu-ți fiecare gest. Brusc taci. Așa este când devii conștient de tine, dintr-o dată.
Aș vrea să revin la carte, dar nu îmi dau pace gândurile. Oameni de tot soiul sunt pe acolo, din diverse locuri. Încep să mă întreb cum ar fi să vorbesc limba x, oare ce simți când vorbești așa, sau cum te simți când ești austriac, sau neamț, american sau polonez? Oare oamenii ăștia simt altfel decât mine?
Încep să încerc să mă pun în pielea lor. Ești austriac într-un aeroport străin și ai dat acolo actul de identitate, oare cum te simți? Oare tot te uiți la oameni pe acolo și te întrebi cum ar fi să vorbești o limbă sau alta?
Într-un final mă străduiesc să îmi opresc toate gândurile și merg la baie. Întotdeauna m-am întrebat ce îl face pe om să își schimbe comportamentul când ajunge la baie. Se întâmplă acolo niște lucruri la care nu te-ai fi gândit într-o mie de ani. Nu are rost să exemplific, pentru că este scârbos și cu siguranță am văzut cu toții, destule.
Eu una mă întreb cum arată un astfel de om, un personaj care este în stare să își lase urmele atât de adânci într-o toaletă la aeroport. Cum merge, cum vorbește și cum se comportă. Cum este ea. Sau cum sunt ele. Mi-ar plăcea să știu la ce s-au gândit când au făcut așa ceva. În baruri și alte locuri ale pierzaniei am mai înțeles. Este ca și cum ai bea mici demoni în pahare colorate cu gusturi bune. Dar la aeroport?
Poate că demonii nu sunt în pahare așa cum credeam, poate că sunt în noi și se activează de la alcool și de la avioane. Mă gândesc că nu suportă zgomotul puternic, sau combinația de limbi diferite.
Dar gândurile mele despre trivial încep să se estompeze când îmi dau seama că în curând trebuie să mă ridic la cer. La propriu, zic. Se pare că instinctul de supraviețuire există în ADN-ul uman dintotdeauna. Și totuși sunt dispusă să mă dau cu o bucată de metal prin ceruri, acolo unde mă uitam când eram mică după oamenii care părăseau pământul.
Nu pot să spun că îmi este teamă. Dar gândurile mele se înfoaie mereu la aeroport și nu le mai pot ține în frâu. Acolo ajung să mă întreb ce are să se întâmple cu mine.
Inevitabil mă gândesc că poate ar fi bine să nu mai mergem aiurea prin ceruri, gata să ne facem praf oricând, sau să dăm de un pilot care vrea să ne ia cu el într-o altă lume și ne izbește de un munte. Doar s-a întâmplat. Mă gândesc că nu a avut curajul să fie singur și s-a gândit că nu i-ar mai fi atât de frică dacă ar avea însoțitori.
Mă întreb acolo ce nu apuc să mă întreb niciodată în restul vieții mele: ce fac cu mine, care este secretul lumii, unde suntem defapt, unde mergem, de ce merg cu avionul, de ce mă urc zilnic în mașină când este așa de periculos, de ce vin inundațiile, când este programat sfârșitul lumii și mai ales cine a inventat politica și cum putem scăpa de ea.
Poate cobor într-o altă țară și uit de toate cele, îmi văd de treabă sau cobor într-o altă lume. Trebuie să fie tare ciudat să ști că te prăbușești și nu ai nici un fel de control. Nimic de făcut, doar să stai acolo într-un scaun și să aștepți sfârșitul.
Îmi fuge mintea de la firul de iarbă la chivotul legii. Probabil din cauza faptului că ăștia la aeroport te pun să vi mai devreme cu două ore și apoi te țin acolo în sala albă de așteptare să te confrunți cu gândurile tale înainte să te ridici la ceruri.
