[rainmaker_form id=”578″]
În „Numele trandafirului„ era o povestioară care spunea despre niște oameni care erau convinși de faptul că urmează sfârșitul lumii și spuneau asta tuturor. Desigur că toate semnele erau alături de ei, îți arătau fără doar și poate că este gata circul . Numai și numai despre asta ajunsese să să vorbească, Dumnezeu era mânios și avea să își încheie propia creeație. Isteria în masă a dus la fapte de nespus, oamenii au ajuns să se mănânce între ei. Ei bine, lumea există și azi, desigur, sau cel puțin așa cred. Totuși acea poveste se repetă și se repetă, chiar dacă ia alte înfățișări. Nimic nu mai este despre esența lucrurilor, totul este despre altceva. Totuși, ca de fiecare dată, când se va termina această isterie se va descoperi că a fost degeaba. Va fi însă, pentru multe lucruri prea târziu.
Mai bine povestim despre trecut, așa poate simt și eu că asist și discut despre esența lucrurilor și nu despre realitatea unei părți sau a altei părți, neexistând în acest context conceptul de realitate universal valabilă. Mergem cu anul 1492 când domnul Columb a început prima sa expediție către America. M-am întrebat de foarte multe ori ce părere are Columb despre ceea ce se întâmplă azi și dacă văzând viitorul nu cumva ar face lucrurile puțin altfel. El și regii spanioli care au finanțat descoperirea minunatei Americi.
Venim în tară, unde lucrurile au fost mereu parfumate și extraordinare și povstim despre anul 1601, când Mihai, poreclit acum Viteazul, pe vremea respectivă probabil Insuportabilul ( ca idee pentru cine nu știe, acest băiat nu a fost plăcut deloc pe cele vremuri și vai, nici mult după ele, fiind reinventat de către domnul Bălcescu) , împreună cu generaul de origine albaneză, Gheoghe Basta (acum un nesimțit, atunci un erou), obțin la Gurăslău victoria împotriva lui Sigismund Bathory. Fără alte comentarii, nu își au rostul, persepctiva umană se sucește un, doi, iar perspectiva românilor nici nu mai spun.
Mergem în Japonia anului 1783 când erupe vulcanul Asama și mor 35.000 de oameni. Da măi, dar ce știu ei despre suferință? Nu au venit la românași să vadă aici tragedii, probleme și un popor bătut de soartă cu adevărat!
Mergem din nou la anul 1914, un alt consiliu de coroană convocat de regele Carol având ca și temă intrarea în primul război mondial. Toți băieții faini ți șmecheri rezenți colo, politicienii mă refer, au votat marele nu. Ce tot atâta se vrea o țară unită? Defapt au avut dreptate, pentru că s-au sacrificat multe vieți pentru acest scop, ca să avem noi pe ce să scuipăm acum, 100 de ani mai târziu. Nu am fost uniți atunci, nu suntem nici acum, unii tot cred că sunt mai buni decât ceilalți și li se străpezesc dinții când aud conceptul de român.
1919, ARMATA ROMÂNĂ INTRĂ ÎN TIMIȘOARA ȘI O ELIBEREAZĂ. Atât.
Păstrăm veselia din țară, anul 1941, puternice bombardamente sovietice asupra Constanței. Sunt avariate un număr mare de clădiri. Păi ne-au bombardat aliații noștrii? Ah, păi nu, încă nu eram la momentul nostru de glorie al întoarcerii armelor, ăla e mai încolo. Aici eram încă cu capul adânc băgat în fundul nemților, mai apoi am fost și cu capul și cu mitraliera.
1975, pleacă din vizita oficială din România președintele american Gerald Ford. Păi ce căuta pe la comuniști pe aici? Am auzit că era cu război, cu rece, din astea, sau?
La mulți ani James Hetfield, Metallica o să fie mereu în sufletul meu, indiferent de critici și tot felul de teorii.
În concluzie, de acum merg la concerte în afara țării, unde este vorba despre muzică și respectul față de muzică.
Ne auzim!
