[rainmaker_form id=”578″]
Acuma, 23 august, pentru unii o zi care aduce destule amintiri, plăcute sau mai puțin plăcute. Nu mă bag să zic prea multe despre asta, căci nu am trăit vremurile respective și nu ar fi corect. Însă am auzit desigur și bune și rele. Pentru cine nu știe, 23 august a fost sărbătoarea națională între anii 1948 și 1989 și se leagă de întoarcerea armelor și trecerea de partea aliaților. Am ieșit, teoretic, în tabăra câștigătoare a celui de-al doilea război mondial. Eu nu sunt așa de convinsă, cred că nimeni nu a fost.
Mergem în anul 1595 și avem vestita bătălie de la Călugăreni, unde Mihai Viteazul se află în conflict cu trupele otomane conduse de Sinan Pașa. A fost o bătălie mare și un efort comun al țărilor române, inclusiv al Transilvaniei. Indiferent cât de aprigă era lupta între ele, ideea pe care o reprezenta Imperiul Otoman era mai groaznică, cel puțin în teorie. Trupele valaho-munteno-ardelene reușesc până la urmă să câștige această luptă, chiar dacă nu din primul moment.
Mergem în alt Imperiu, cel Britanic, unde în anul 1833 este abolită sclavia. Aceasta este o practică oribilă și fără nici un sens, despre care putem vorbi o grămadă, însă nu văd de ce. Culmea la faza asta mi se pare SUA, acest stat superb născut din pură democrație și fonfleuri, dar care a îmbrățișat sclavia fără probleme și care s-a despărțit tare greu de ea. De asemenea, biserica creștină mi se pare apogeul ipocriziei în ceea ce privește acest subiect. Lucrurile nu s-au calmat nici azi, căci nu de mult, aici, la noi în țară s-a descoperit existența acestei cumplite practici.
1939, semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, între Germania lui Hitler și URSS-ul lui Stalin. Se spune că acest pact stă la baza celui de-al doilea război mondial și include tactica de împărțire a Europei. Pare normal ca doi mastodonți ca aceștia să se înțeleagă și să nu piardă tot timpul unul cu celălalt. Acum, dacă mă întrebi pe mine, încălcarea acestui pact de către Germania a dus la sfârșitul războiului și la sfârșitul nazismului.
1944, România trădează. Se întâmplă ceea ce se intitulează „întoarcerea armelor„. România trădează Axa, lângă care a luptat și trece de partea aliaților. Foarte multe sunt aici de spus, foarte multe. Unii sunt de părere că dacă această mișcare nu ar fi fost făcută ar fi fost sfârșitul nostru. Alții spun că din cauza asta am ajuns în brațele comunismului, dar hei, am fi ajuns sub papuc rusesc oricum. În nici un fel de calcul posibil și imposibil, prietenii și azi preaslaviții americani nu ar fi venit să ne salveze, căci nu aveau nici un motiv. Mai mult, sunt convinsă că la o reîmpărțire azi, lucrurile ar sta la fel. Acum, decizii poitice, tra la la, toate cele, pe o parte, mult de dezbătut, nimeni nu are de unde să știe cum ar fi fost dacă sau ce ar fi dacă, este prea târziu. Ce mă cutremură pe mine este ideea românului aflat efectiv pe front. Ce trebuie să însemne să lupți alături de cineva și de la o clipă la alta să îl împuști. Nu vreau să știu ce a însemnat acest lucru. Dar ordinele s-au dat și au fost executate. Dar în postura aceea încerc să mă pun și cred că poporul acesta minunat ar trebui să evite reapariția unui astfel de moment.
Au venit americanii, ne-au bombardat, că de, erau dușmanii noștrii. Am întors armele, la retragere nemții au făcut prăpăd, că de, doar nu aveau să joace hora de bucurie și toot așa. Cert pentru mine este că nici unii nu au uitat și nu ne-au iertat. Dacă ai ales să mergi cu unii, mergi până la capăt, sau dacă ai constatat că ai făcut o greșală aruncă armele și oprește-te, dar atât, chair dacă te costă totul. Trădarea…
Vine anul 1989, când începe circul cu URSS-ul, Țările Baltice încep protestele prin formarea unui lanț uman de 600 de km.
Vine și anul 1990, iar Armenia își declară independența față de URSS. Comunismul cade încetul cu încetul din toate părțile, cel puțin la nvel oficial.
Ne auzim!
