[rainmaker_form id=”578″]
Discutăm despre o frumoasă zi de 13 septembrie, mereu cu o mare însemnătate pentru mine. În primul rând pentru că este ziua bunicii mele și mai apoi pentru că este ziua pompierilor români. Toată viața am crescut înconjurată de pompieri, de absolut tot ceea ce înseamnă serviciu de urgență și dragoste pentru aceștia. Acum, ca să fim extrem de cinstiți, discutăm despre niște oameni care își pun în continuu viața în pericol, care sunt acolo în cele mai urâte momente și care, de cele mai multe ori nu sunt apreciați deloc. Dar cu toate acestea ei sunt acolo și își fac treaba și ne protejează.
13 septembrie 1848 reprezintă ultima luptă armată a revoluției pașoptiste de pe teritoriul Țării Românești, bătălia de pe Dealul Spirii. Acolo s-a aflat și compania de pompieri condusă de către Căpitanul Pavel Zăgănescu. Revoluția a fost înnăbușită în forță de către trupele otomane, însă lupta s-a dat până la sfârșit. Chiar dacă lupta a fost pierdută, curajul luptătorilor nu a fost uitat. În anul 1901 a fost ridicată o statuie pe Dealul Spirii, în memoria pompierilor eroi. Începânc cu anul 1953, 13 septembrie a fost declarată ziua pompierilor români și a rămas așa până azi.
Cu această ocazie le mulțumim tuturor pompierilor pentru sacrificiile pe care le fac, pentru faptul că sunt alături de noi și aducem un mic omagiu pentru cei căzuți. Le spunem la mulți mulți ani pompierilor noștri!
Ne întoarcem un pic în timp și mergem în anul 1475 să îi urăm bun venit în lume lui Cesare Borgia. Sigur aceste personaj nu vă este străin, căci a fost faimos atât în timpul vieții cât și după. Fiul papei, se spune despre el că era un soldat nemilos, un personaj ce nu se dădea în lături de la absolut nimic.
1501,mergem să îl vedem pe domnul Michelangelo cum începe lucrul la statuia David. Această capodoperă a renașterii a fost mai mult decât o minunată lucrare a unui extrem de talentat sculptor, ajungând să reprezinte mai întâi valorile republicane și lupta împotriva valorilor reprezentate de către familia Medici, iar mai apoi a devenit simbolul Florenței. O copie a acestei statui se găsește în Piazza della Signoria și este cu adevărat un spectacol.
1541, Geneva, un băiat pe nume Jean Calvin revine din exil cu scopul clar de a reforma biserica și pune bazele unei doctrine reformate intitulate calvinism. Trebuie să ai un pic de tupeu să te iei în gură cu biserica, chiar și în zilele nostre, despre zilele trecute nici nu mai zic.
Revenim în țară, anul 1724, când este sfințită mănăstirea Văcărești, ctitorie a familiei Mavrocordat, cea mai mare mănăstire din balcani, o bijuterie arhitecturală în stil brâncovenesc. Până aici toate bune și frumos, aplauze și din astea. Mai departe, anul 1984, întregul ansamblu este dărâmat pentru că, comuniști. Aplauzeeee! Am văzut și în Rusia că a existat această obsesie stupidă de a darâma ceea ce au clădit cei de dinainte, pentru că vai. Sigur pe acest principiu ajungem să nu mai avem nimic. Problema este alta, rușii de exemplu spuneau că ei nu s-au mai apucat să dărâme construcțiile făcute de către comuniști, încercând să învețe din greșeluile făcute. În România proasta mentalitate a comuniștilor este încă în floare, desigur cu ipocrizia de rigoare. Adică, se dărâma Casa Poporului și strigă ura, pentru că vai, comuniștii ( adică exact aceeași mentalitate pe care teoretic o urâm și vai ce ne mai batem cu pumnii în piept), dar blocul în care stăm, construit de aceeași comuniști și de cele mai multe ori, dat de către aceștia, nu vrem să îl dărâmăm, evident. Ura poporului român!
Anul 1899, se naște, la Huși, Corneliu Zelea Codreanu, cel ca va fi conducătorul mișcării de extremă dreapta fascistă din România, conducătorul legionarilor. Părerile sunt împărțite, ca întotdeauna, nimic nu este clar, nu știm, vedem. Cert este că nu a sfârșit bine.
Rămânem în țară, de data aceasta pentru a vedea un exemplu românesc de hai să facem ceva și nu de hai să darâmăm ce au construit alții. Aurel Vlaicu moare într-o tentativă de a traversa Carpații cu avionul său, Vlaicu II. Toată această lume s-a creeat cu sacrificiul unor oameni, despre care noi nu avem habar și pe care nu prea îi băgăm în seamă.
Ne auzim!
