11 aprilie, mijlocul săptămânii, a venit primăvara, soarele trezește natura la viață și poate că mai trezește și câte un om pe ici pe colo. Discutăm despre ziua internațională a celor eliberați din lagărele fasciste. Pfuuu, un subiect tare greu, complicat și care stârnește durere și controverse chiar și în ziua de azi. Este o rană a lumii moderne care nu se va vindeca prea curând.
Se sărbătorește azi, pentru că în anul 1945 trupele americane eliberează lagărul de la Buchenwal, cel mai mare lagăr aflat pe teritoriul Germaniei. Discutăm despre un lagăr de muncă silită, unde executările se făceau prin condiții grele de muncă, iar speranța de viață nu era mai mare de luni. Se înțelege, deci, de ce naziștii nu aveau nevoie să recurgă la executări. În acest loc de aflau deținuți politici, etnici, membrii ai rezistenței, homosexuali și prizonieri de război. Nu cred că este cazul să discutăm despre condițiile la care au fost supuși acești oameni, pentru că este un subiect destul de cunoscut în zilele noastre. Ceea ce vreau să mai subiliez este că roata se întoarce întotdeauna, chiar dacă ne simțim invincibili și ne purtăm ca atare cu cei „de sub„ noi. Acest lagăr a fost folosit între anii 1945-1950 ca și lagăr,de către trupele sovietice ocupante. Șah mat băieții!
Ceea ce mă disturbă este că marile puteri, democrații au lăst lucrurile să ajungă atât de departe, au mers chiar la jocurile olimpice ținute în Germania nazistă, au concurat acolo sportivi de culoare, evrei și așa mai departe, în timp ce Hitler ședea pe tronul lui aproape țipând de bucurie. Unde a fost principiul democratic al acelora care azi își permit să intervină la fiecare pas pe care îl facem, pentru că noi nu prea le știm cu democrația? Unde ?
Tot azi a început procesul lui Adolf Echamn, cel care a fost organizatorul punerii în practică a soluției finale. Prins de către Mosad, acesta a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Dar mă întreb din nou, unde a fost Mosadul?
Este ca și cum toți acești luptători pentru dreptate și adevăr, acești salvatori au răsărit din pământ, în același timp, căci până atunci au fost plecați să ude buretele.
Mergem un pic mai departe să comemorăm trecerea, în anul 1877, a trupelor țariste pe teritoriul nostru; acestea se îndreptau spre frontul din Balcani, iar acest eveniment este parte a războiului nostru de independență. Trebuie să menționez că inițial rușii au considerat că nu au nevoie de ajutor și au cerut doar să oferim posibilitatea ca trupele lor să treacă pe la noi, însă roata s-a întors ca de fiecare dată.
Mergem cu un eveniment cu iz aventurier și îl menționăm pe pricipele GV Bibescu și pe soția sa Martha Bibescu, care pornesc în 1905 într-o excursie cu automobilul până în Prusia, trecând prin Rusia, Crimeea și Caucaz. Mi-am descris în minte o imagine dintr-un film cu aristocrați extravaganți. E bine totuși că am avut și noi așa ceva. Ca un mic cancan, zic aici că se zvonește că principesa Bibescu se iubea cu regele Ferdinand. Mă gândeam să scriu despre personalitățile care m-au marcat pe mine și cu siguranță amandoi sunt pe listă.
Următorul eveniment mi s-a părut facinant și de asemenea esențial pentru a descrie ipocrizia românească. În anul 1919 este fondată la Geneva Organizația Internațională a Muncii, iar România este membru fondator. Poftim? România membru fondator al unei organizații a cărui scop este optimizarea condițiilor de muncă și asigurearea drepturilor angajațiilor? Vai de capul nostru, noi nici în ziua de azi nu facem asta, adică încă ne dăm viața și ne vindem sufletul pentru trei lei, mai ales străinilor care vin la noi și ne controlează pe teritoriul țării nostre, ne jignesc și ne distrug integritatea când la ei în țară nu au dreptul nici să se uite urât la angajați. Bravo România, tot așa!
Mergem în 1944 să îî spunem adio unuia dintre poeții mei preferați, Ion Minulescu, o sclipire în versuri.
„Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu –
Poate că ce-l cuminte-s Eu –
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…„
