[rainmaker_form id=”578″]
Ar trebui să discutăm despre ziua diplomației române, dar ținând cont despre faptul că această artă nu mai există la noi în țară decât efectiv fictiv, aș prefera să trecem peste și să povestim despre faptul că vine toamna. Acum știu că voi fi înjurată, căci abea a sosit vara, dar îmi asum. Nu mi-au plăcut niciodată extremele, vara este prea cald, iar iarna este prea alb. În schimb primăvara și mai ales toamna sunt pe placul sufletului meu. Parcă lucrurile se mai liniștesc un pic atunci când nu mai sunt strânse în menghina soarelui dogoritor.
Nu mai zic că imediat începe școala, că nu vreau să bag pe toată lumea în depresie, inclusiv pe cei care nu au copiii la școală. Apropo de școală m-am întâlnit cu niște manuale și pot să zic că sunt efectiv demențiale. Eu nu mai înțeleg nimic din toate complicațiile și porcăriile pe care niște minți bolnave, din exces de zel și de prostie le bagă în capete nevinovate. Drept este că un stat cu un sistem de învățământ prost are toate șansele să fie condus și manipulat foarte ușor, căci acele genrații înțelepte nu vor sosi niciodată. Și îninte să ne agităm, nu, nu fondurile alocate învățământului sunt problema, nu, nu se leagă de bani, ci de pura programă.
Mergem să discutăm despre trecerea în nemurire, la propiu a unui ilustru personaj, regele soare, Ludowic al XIV-lea al Franței, pentru cine avea nelămuriri. Acesta a domnit timp de 72 de ani, fiind considerată cea mai lungă domnie a Europei. Consturcții, modă, război, artă, toate au fost lăasate în urmă de acest rege. Totuși, un monarh absolut și suficiente decizii care să întărească acest aspect și destule vieți. Frumusețile lăsate în urmă s-au plătit cu sânge și foame, în mai toate cazurile, nu doar cazul domniei sale, însă nu putem judeca istoria prin ochii omului de azi. Am aici un mic articol dacă se mai doresc detalii despre acesta http://slashacudetoate.eu/regele-soare
Mergem în anul 1923, pentru a aduce un mic omagiu celor 100 000 de morți în cutremurul care a devastat Tokyo și Yokohama. Dragi români, data viitoare când vă mai dați cu fundul de pământ pentru greutățile și necazurile care se abat peste acest popor, vă rog să vă mai gândiți un pic, că poate într-o zi se satură și divinitatea de atâtea smiorcăieli și ne arată cum e.
Și pentru că eu am început articolele la mijlocul anului, că de, așa se face treaba, acum să declarăm deschis în mod oficial circul. Anul 1939, începe cel de-al doilea război mondial prin atacul Germaniei naziste asupra Poloniei. Mereu am zis că am problemă cu Germania pentru că are tendința de a da lecții tuturor și de a arăta cum se merge pe jos, dar în spate există dorința aceea a lor de a creea circ. Da, da, mi-am luat înjurăturile de rigore. Și apoi mă uitam la Viața cu Louie ( desene animate ) și îl aud pe Andi Anderson care explică tactici de război și spune despre Germania ; ”Atenție, Germania nu este niciodată mulțumită cu poziția ei, niciodată, deci va ataca„. Întotdeauna m-am simțit mai bine când un personaj de desene animate mi-a dat dreptate.
Mergem în 1944 ca să îi urăm drum bun domnului Liviu Rebreanu. Acest om este parte extrem de importantă în cariera mea de cititor convins. Sigur că pe Ion a trebuit să îl citesc pentru școală și nu mi-a plăcut, iar asta pentru că nu l-am înțeles. Azi îmi doresc să ajung vreodată să am bucata mea de pământ, pentru a înțelege această iubire nebună de glie. Dar am să îmi amintesc toată viața când am citit pentru prima oară Pădurea Spânzuraților, aveam oreion și tot timpul din lume pentru a mesteca aceasta capodoperă literară românească.
1995, Germania se întoarce la treabă, pentru prima oară după catastrofa pe care au provocat-o în lume, la fix 56 de ani de la începerea celui de-al doilea război mondial, apar în Bosnia să își reia vechile și frumoasele obiceiuri. Sincer am observat mai multe astfel de coincidențe, mai ales în ceea ce privește lupte armate. Deși diferențele de ani sunt de cele mai multe ori mari, datele coincid. Nu este paranoia, ci o simplă constatare.
Haide toamnă dragă să ne speli păcatele…
Ne auzim!
