1 Noiembrie – Ziua Morților

1 Noiembrie, ce zi! Anul se apropie încetul cu încetul către sfârșit, un an frumos, un an interesant, un plin. A te bucura de lume nu-i ușor, mai ales în zilele noastre, însă mă străduiesc, fac tot posibilul, căci adevărul este că merită. Azi este Ziua Morților. Merită să ne mai aducem aminte din când în când și de dragii de ei ce nu mai sunt aici. Cei ce ne-au fost apropiați, cei a căror corpuri nu mai sunt, dar a căror fapte vor vorbi până la sfârșitul pământului, cei care s-au sacrificat pentru ceea ce au crezut ei că înseamnă binele. De morți numai de bine, spune o ironie românească. Dar nu dragii mei, moartea nu este o scuză pentru nimic. Sunt unii care imediat după moarte devin oameni, căci pâna atunci nu au fost, vai dar ce om, vai dar ce plânsete, daor că până atunci nimeni, dar nimeni nu l-a putut înghiți. Nu merge așa. Faptele vorbesc și după moarte băieți.

Am început să bag în seamă tot mai puțin omul și idioțeniile pe care le face, căci este clar că nu mergem către ceva bun, ne îndreptăm cu pași mari și siguri către autodistrugere. De ce nu trebuie ca divinitatea să trimită peste noi o așa numită apocalipsă? Simplu. Omul o face cu mânuțele lui pricepute.

Mă uitam de dimineață în drum spre muncă la o apă, o apă săraca murdară, cu malurile pline ochi de gunoi, o bucățică de natură care se chinuie din toate forțele să supraviețuiască mizeriei și porcăriei umane. Mă uit în fiecare dimineață la ea și mă gândesc cu durere la greutatea cu care frântura aceea vie își duce viața zi de zi. Azi m-am uitat din nou și spre surprinderea mea cinci rațe se bălăceau. M-am oprit să mă mai uit încă o dată, căci mi se părea icredibil. Mă uitam la ele cât sunt de minunate și înconjurate de un peisaj aproape postapocaliptic. Natura aceasta este fermecătoare, iar omul, această ființă fără rost face tot posibilul să o distrugă. Dar apa minunată și rățuștele ei, cu adevărat minunile divinității.

Din autobuz azi am urmărit un tânăr fercheș care fără nici măcar o apăsare a aruncat ambalajul bomboanei pe care o mesteca tacticos, pe jos, înainte de urcarea în autobuz. Am vrut să cobor din autobuz și nu să îi fac observație, nu să mă cert cu el, căci mi se pare tardiv pentru așa ceva, nu, am vrut să nu mai existe. Căci astfel de oameni nu mai trebuie să existe. Dragul meu cu freză făcută și plin de parfum, tu acela după care leșină fetele și care zâmbește irnonic și încrezător, dacă ar fi după mine te-aș strivi în palme ca pe un nimic ce ești.

Dar hai să nu mai povestim despre nimicuri și să mai notăm una alta, căci poate așa primim curajul de a merge mai departe. Începem măreț, începem cu Renașterea, cu preferata mea. Tavanul acela minunat pictat, acela extraordinar al Capelei Sixtine, acea lucrare a geniului numit Michelangelo este arătată lumii. Ce minunăție, ce geniu. Se spune despre el că a fost o personalitate dificilă, dar aste probabil spune un om oarecare despre unul care este excepționl, căci nu îl înțelege. Știm da? Poți să fi normal, sau poți să fi nemuritor.

Venim în țara anului 1599 când un băiat numit Mihai face ceea ce noi știm azi ca și intrarea triumfală în Alba Iulia. Deci, un domitor muntea, un ban al Craiovei pune stăpânire pe Transilvania. S-a zis, s-a revenit, s-a făcut, este ba erou, ca personaj negativ, ba de toate. Nu a fost plăcut de către oamenii de rând? Se prea poate, oricum oamenii de rând nu prea plac pe nimeni, nici în zilele noastre. Un băiat pe nume Mihai reușește pentru prima oară în istoria noastră întortocheată unirea celor trei țări române.

Trei băieți, Horea, Cloșca și Crișan, pornesc pe propiul lor drum către nemurire. Un drum nu chiar drăguț. Vorbim despre Zarand, anul 1784, răscoala țărănimii din Transilvania, acea țărănime care nu prea avea drepturi. Cei trei? Au murit nu tocmai veseli și totul s-a dus naibii. Nici azi nu stau lucrurile prea diferit. Ne mai amintim de ei și câteodată le utilizăm numele pentru a ne lăuda cu eroismul lor. Se cheamă la noi naționalism și patriotism, dar desigur doar se cheamă.

Meregm în Rusia anului 1854, să mai povestim despre un băiat, ce devine Nicolae al II-lea, după moartea tatălui său Alexandru al III-lea. Să fi țar reprezenta o datorie de sânge, căci țarul avea o legătură directă și personală cu dumnezeu. Nicolae a zis de la început că nu este pregătit, că nu dorește tronul, că nu simte acea legătură. Și nu a fost pregătit, mai ales să fie ultimul dintre ei, ultimul Romanov, ultimul țar.

Extraordinar, minunat, cel mai important. Superbul an 1993, azi Ziua Internațională a Morților, ia ființă Uniunea Europeană. Atât.

Ne auzim!

235254341 3956599054469022 1982880106145174197 n 1 - 1 Noiembrie - Ziua Morților
Ultimele postari ale lui Ioana Trif (vezi toate)
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *