Am fost într-o țară în care pe fiecare stâlp se afla steagul național alături de steagul orașului. Am întrebat dacă este sărbătoare, mi s-a spus că nu, este o zi obișnuită. Am pus capul în pământ și am oftat.
Azi la noi, în România este sărbătoare, căci iată și steagurile puse pe stâlpi. Sigur că și-au cam pierdut din strălucire ți nu prea fâlfâie cine știe cum, dar asta nu contează atât de mult, fiind atât de neimportant. Acum 100 de ani, ultima provincie românească se unea cu țara, Transilvania. Ar trebui să fie o sărbătoare mare, dar nu este. Pentru mine azi este o zi de comemorare. Nu mă bucur, pentru că nu am de ce.
Ultima oară când poporul român a avut coloana vertebrala a fost acum 100 de ani. Unirea a fost mai mult decât un război, a fost mai mult decât o coincidență, a fost voința unui popor, a fost lupta unui popor. A fost ultima oară când poporul nu s-a lăsat influențat de dorințele stăpânilor străini și a zis vrem asta și o facem.
Azi suntem mai dezbinați decât am fost vreodată. Azi nu suntem români, dar suntem o culoare politică, o provincie, o te miri ce, dar nu suntem un popor. Nici nu mai spun despre faptul că de acum 100 de ani și până acum am pierdut o parte dintre noi.
Citind despre unirea Bucovinei cu România, mi-au rămas întipărite în minte cuvintele vis de aur. Am concluzionat că unirea a fost meritul poporului și bucuria lor cea mai mare. Ce să sărbătoresc eu azi? Lipsa de respect? Hoția? Corupția? Prostia poporului?
Poporul se află într-o relație deficitară cu el însuși, ceea ce înseamnă că s-a reușit distrugerea visului unirii. O provincie este mai cu moț decât cealaltă, unul e român, celălalt este te miri ce, dezbinare, ură. Dăm vina pe un regim sau pe altul, dar vina stă în noi. Unii au fost criminali macabri și siniștrii deveniți eroi la schimbările de regim, iar cei de acum, criminali siniștrii vor deveni și ei eroi la următorul regim. Poporul român are memorie scurtă, la fel ca și istoria noastră. Din fericire, însă, soarta nu iartă și nu uită. Ce bine!
S-a mers prea departe în momentul în care unii au îndrăznit să spună despre adevăratul popor român, cel de acum 100 de ani că nu și-a dorit defapt unirea, că vezi dragă doamne ar fi fost obligați, că unii, dragi de ei, se consideră ocupați, că ei nu vor, că ei, fiind mai extraordinari decât prevedea legea, nu și nu. Rușine. Puteți spune ce vreți voi despre ce se vrea acum, căci este clar, dar lăsa-ți visul acelor oameni în pace, căci au luptat și au îndurat și au murit pentru el lor, javre ce sunteți.
Azi s-au sucit unii, care se cred mai buni și mai frumoși și mai deștepți. Așa mă, faceți jocul stăpânirii voastre, fraierilor, căci ăia stau și râd de noi și de cât suntem de cretini. Noi nu mai suntem români, nu merităm să fim, suntem niște umili servitori cu buzele adânc înfipte în funduri de străini.
Neagu Djuvara spunea că a refuzat cetățenia franceză, deși i s-a oferit în repetate rânduri căci nu i se părea corect. Ei, ce să știe el? Că doar acum ne folosim celălate cetățenii pe care le avem, cum să mergem în marea Europă să spunem că suntem români? Vai de mine!
Unii spun că deabea așteptau ziua asta să facă niște proteste, să întoarcă fundul jandarmilor și mai știu eu ce. Păi ăsta este comportament de centenar? Nu aveți fraților restul zilelor să faceți asta și să aruncați cu ce vreți voi în cine vreți voi? Măcar ziua asta să fie lăsată în pace, în memoria celor care au vrut unire, nu dezbinare. O să mi se zică, da, dar guvernul și ăla și celălalt. Că doar despre asta este vorba azi, nu?
De ce nu pricepe nimeni că ziua aceasta nu este despre politică și despre idioțeniile noastre zilnice? Nu vrei, nu trebuie, uită că este ziua națională, dar măcar ai bunul simț și taci. Și-apoi mâine fă ce vrei, că oricum pe lumea asta nu este nimeni mai deștept decât tine.
Îmi este groază de ziua asta. Îmi este groază de circul pe care românul de azi îl face, de bătaia de joc, de niște împuțiți cu niște coroane, falși și stupizi și alții pe lângă ei. De mici și bere, de scandal, urlete și diverse.
Bieții eroi turnați cu găleata într-o gaură a preafericitului sub privirile demne ale reprezentanților guvernului. Biserici la putere, da dar toate. Unii așa, ceilalți cu religiile lor și până la urmă Transilvania aparține ușor ușor stăpânului austriac, din nou. Ungurii spun multe, dar nu primesc nimic în afară de un război stupid cu românii. Dar austriacul este la putere, în liniște. Cum se spune când doi se ceartă al treilea câștigă. Clar.
Păduri la alții, drumuri ioc, mâncăm merele te miri cui, dă-le naibii de animale, le omorâm, că au alții. Dușmanii noștri sunt stăpânii noștri, dar suntem prea orbi să vedem asta, căci suntem prinși în lupte neexistente cu dușmani imaginari și cel mai des suntem prea ocupați să ne dăm în cap unul altuia. Frate la frate își scoate ochii.
Când eram eu în școală eram romani pur sânge, Traian ne chema pe toți, azi suntem daci, mâine cine știe ce naiba de extratereștrii om fi. Dar nu români. Români am fost acum 100 de ani și atât. Cum spunea vorba aceea? Orice minune durează trei zile.
Sărbătoare? Nu vai, nu este nimic de sărbătorit. Comemorez azi un vis și pe oamenii aceea care au crezut în el și l-au realizat cu prețul vieții. Am crezut într-o vreme că dacă ar fi știut ce urmează ar fi stat pe fundul lor, dar azi nu cred asta. Azi am ajuns să cred că și-ar fi dat viețile chiar dacă ar știut ce cretini au să îi urmeze, de dragul ei, de dragul României Mari.
Mâine vom fi tot noi, tot aici, fără păduri, fără aur, fără pământ, fără suflet, fără minte, fără neam și fără patrie, niște servitori cuminți, așa cum știm prea bine.
Să facem ce este de făcut, fiecare ce consideră, să mâncăm, să bem, să țipăm, să protestăm, să ne dăm în cap unul altuia, tot ce este de făcut, așa să putem sărbători cum se cuvine Centenarul Marii Uniri și repede să dăm jos steagurile, ca să nu ne mai încurce.
Mi-ar fi plăcut să cunosc și eu România Mare și poporul român.
